jurnal de calatorie


Trebuie să fii nebun!

Trebuie sa fii nebun!


Scris de | 1 sept. 2015

Ca să urci Col de l’Iseran pe bicicletă, cu 40 de kg de bagaje, trebuie să fii nebun. Ca să pleci prin țări străine doar cu strictul necesar, cu ceva bani în buzunar și cu un plan abia încropit, trebuie să fii nebun. Ca să alegi să dai confortul de acasă pe nesiguranța călătoriei, trebuie să fii nebun. Da, ca să alegi aventura, trebuie să fii într-adevăr nebun! Tocmai am ajuns pe Col de l’Iseran, cel mai înalt pas din Europa, 2770 m altitudine. Am împins de bicicletă cale de 5 ore, dar nu regret niciun dram din efortul folosit. Aceasta stă, la o aruncătură de băț de mine, încărcată și obosită, dar simt că, dacă ar putea, ar zâmbi și ea de mulțumire. Oamenii se perindă prin juru-i, dar știu că nu-i observă, reușita acaparând-o și pe ea așa cum mă acaparează și pe mine: cu totul. Știți cum e, când ești fericit, restul nu prea mai contează. Stă să plouă. A plouat ușor și pe ultimii kilometri, dar doar cât să ne sperie. Din fericire! Vântul suflă destul de puternic, iar eu încep să strâng jacheta pe mine. Nu e un loc deosebit de frumos, Col de l’Iseran. Așa că, dacă îl dezbraci de povestea voinței și curajului care te aduce acolo, rămâne simplu, fără strălucire. Într-o parte, valea se deschide timid, arătându-mi frânturi din drumul pe care urcam cu doar câteva ore înainte. Dincolo, spre Italia, norii negri se arată amenințători, acoperind vârfurile de munte. Iar cealaltă vale, pe care urmează să o coborâm, e aproape complet învăluită în ceață; cumva, e ca o taină a viitorului, pe care nu o descoperi decât dacă îți faci curaj să te arunci cu toate forțele spre ea. Deci, după cum spuneam, Iseran-ul nu e spectaculos prin exteriorul său, ci prin transformarea pe care o aduce sufletului. Într-un fel, să ajungi la aproape 2800 m doar prin propriile forțe, te face să te simți de neînvins. E adevărat, știi că în realitate ești departe de a fi astfel, doar că mai știi și unde erai și cât de mult ai crescut în urma efortului. Căci, cu fiecare pedală apăsată, cu fiecare scrâșnire din dinți și cu fiecare boabă de sudoare căzută, te-ai înălțat. Nu numai la propriu, ci și la figurat: te-ai luat de unde erai și te-ai împins către cel care poți deveni. Despre asta e aventura, nebunia: despre a te descoperi. Sau, mai bine zis, despre a te construi. Așadar da, poate că trebuie să fii nebun ca să urci Col de l’Iseran pe bicicleta încărcată cu mulțime de bagaje! Da, poate că trebuie să fii nebun...

Citește mai mult...

Având în minte ceva planuri pe termen lung, primul week-end al lui Iulie nu a avut de ales altcumva decât să se lase petrecut printre și pe munții din apropierea Văii Jiului. Pe biciclete, e de la sine înțeles. Lucrurile au început în forță, eu trebuind să plec de vineri dimineață spre Ploiești, urmând ca de acolo să iau trenul până în Simeria și mai departe spre Petroșani. Traseul propriu-zis a început Sâmbătă, după o întâlnire relativ ciudată între doi „străini” ce urmau să facă echipă (cel puțin) pentru următoarele 3 zile. Ziua avea să se anunțe una dificilă, cu peste 2800 de m urcați, iar dacă ar fi să aruncăm o privire pe linia roșie de pe hartă nimic nu ar fi de mirat: Petroșani-Obârșia Lotrului-Transalpina-stânga pe creasta Munților Latoriței-Vidra-Obârșia Lotrului. Peisajele însă au meritat din plin, deși – iertată-mi fie cârcoteala – nu s-au ridicat la nivelul celor din ziua a doua. *** Și pentru că tot aminteam de ceea ce am văzut Duminică, iată câteva imagini: Traseul zilei a doua a fost mai ușor – cel puțin în teorie – dar cum uneori această mașinărie numită corp mai cedează, genunchii au încercat să pună ceva bețe în roate, îngreunându-ne puțin mersul din prima parte a zilei. Din fericire, după urcarea spre Alba de pe Transalpina urmată imediat de o coborâre lungă și suficient de abruptă încât să mergem cu 50+ km/h în mod constant,  aceștia au decis să tacă lăsându-ne să ne bucurăm așa cum trebuie de ziua ce ne stătea în față. La Barajul Oașa am făcut stânga spre Domeniul Schiabil Șureanu, iar după câteva ore de pedalat pe forestier eram ieșiți în creasta munților, perfect pregătiți de o coborâre serioasă către Petrila. Habar nu aveam că primii kilometri urmau să fie 3 sferturi neciclabili (deși tot pe biciclete am cam mers), prezentând pante de până la -53% conform Garmin-ului (încă ne întrebăm dacă vorbea serios :D). Din Petrila am mai pedalat vreo 15 km, dar pentru că era destul de târziu am urcat în trenul spre Hațeg, iar de acolo ne-am îndreptat spre intrarea în Retezat de la Râu de Mori. Datele zilei: 105 km, aproximativ 1500 m urcați, 13 ore de mers (cu tot cu pauze de poze și admirat). Track-urile zilei: Obârșia Lotrului-Bănița și Subcetate-Râu de Mori. *** Luni ne-am lovit de bolovanii Retezatului – aproape la propriu – atunci când am trecut din Poiana Pelegii spre Cabana Buta. Cu ocazia aceasta mi-a crescut respectul pentru cei care fac downhill, căci nu e deloc ușor să cari bicicleta în spate, deși din video-urile de pe YouTube parcă se înțelege altfel. Am avut de mers...

Citește mai mult...
Bucegi, cu biclă și fără

Bucegi, cu bicla si fara


Scris de | 1 iun. 2015

Există un mit care circulă prin popor cum că prin Bucegi nu mai merită să umbli, fie din cauză că sunt foarte populați (mai ales de pantofari!), fie din cauză că i-ai tot urcat și urcat. Totuși, lăsând faptul că sunt vizitați de mulți turiști (iar asta e de bine, exceptând lipsa acestora de educație și mizeria pe care o lasă uneori în urmă), ce dacă ai mai fost de nu știu câte ori pe aceleași trasee? Adică serios, la munte nu te duci doar pentru locuri noi, ci mergi pentru atmosfera care e mereu alta, pentru peisajul care te surprinde întotdeauna, pentru propriile-ți baterii care merită și ele reîncărcate și pentru încă alte nu știu câte zeci de motive pe care le-aș putea aminti, dar pe care n-o să le numesc. Oricum ar fi, dacă punem în balanță un traseu de munte pe care am fost de 100 de ori, super populat și un oraș ca Bucureștiul, pentru mine câștigă detașat traseul. Dar în fine, mai bine să spun două vorbe și despre ceea ce vreau să spun. Week-end-ul ce tocmai s-a încheiat, fiind unul prelungit, merita tratat ca atare. Din păcate, nu am putut să îl petrec cap-coadă în modul de „relaxare”, dar am prins două zile care aproape compensează acest mic inconvenient. Vineri, pentru că mi-a permis programul, am fugit să fac o urcare la Piatra Arsă pe cursieră – de la o vreme tot observ lipsa antrenamentului pe cățărări așa că trebuie să încerc să fac cumva să mai acopăr golurile. Pentru cine nu știe, Transbucegi-ul e una din cele mai faine șosele din țară, deși te solicită serios partea de urcare. Coborârea, însă, face tot efortul și toată transpirația pe care ai pierdut-o la dus, încât la sfârșit îți vine să iei bicicleta și să mai urci o dată. Din păcate, e mai ușor de vrut, decât de realizat. Eu m-aș mai fi dus, dar fiind târziu a trebuit să mă întorc la tren și să revin la București. Bilanțul? Puțin peste 60 de km (Comarnic-Piatra Arsă-Sinaia), aproape 2000 de metri urcați și o viteză medie de 23 km/h. Peisajele superbe de munte și liniștea naturii au fost bonusul (și cireșile de pe tort). Astăzi, am agățat bicicleta în cui și mi-am zis că merg pe munte la pas. Cumva, simțeam că am nevoie de o schimbare de macaz, parcă prea intrasem într-o rutină pedalat-alergat. Așa că m-am urcat în tren, fără să știu exact destinația și traseul pe care o să o apuc. Până la urmă, s-a dovedit că acesta urma să fie: Bușteni-Jepii Mici-Crucea Caraiman-Coștila-Vf. Omu-Vf. Bucșoiu-Cabana Gura Diham-Bușteni. Mi-a luat –...

Citește mai mult...

2 zile, 4 județe, aproximativ 165 km și peste 4200 m diferență de nivel, așa s-ar rezuma – din punct de vedere statistic – ultima mea „plimbare”. Din perspectiva celeilalte fețe a monedei – puțin mai sensibilă, poate – lucrurile stau altfel: multă frumusețe, peisaje de vis, verde crud nemărginit și parfum de salcâm îmbătător, toate într-un cadru presărat cu mult, mult munte. Iar unde e munte înseamnă că e și efort. Dar să o iau ușor totuși, adică cu începutul. De mult timp planificasem ca week-end-ul 22-24 mai să îl petrec la munte, deși nu știam nici cu cine și nici unde. Și nu am aflat detaliile acestea decât cu foarte puțin înainte de plecare: singur și „unde văd cu ochii”. Nu am fost niciodată fanul turelor solitare pe munte – aceasta urmând să fie o premieră pentru mine (+dormitul singur la cort) – dar pentru că nu am găsit pe nimeni dispus/disponibil de o evadare în natură, am mers cum s-a putut înainte. Am încropit în fugă un traseu cu bicicleta prin Munții Siriu și Ciucaș, ce urma să îmi acopere toate cele 3 zile, iar Vineri dimineață mi-am luat zborul. Zbor i-am zis eu, dar acesta semăna mai mult cu o târâre leneșă de picioare, din păcate. Și ce e trist e că nu știu dacă cauza a fost răceala ce mă cuprinsese cu 2 zile înainte, bagajul cam mult de pe bicicletă și rucsac sau forma mea slabă. (Sper că nu au fost toate 3, din tot sufletul sper!). Cert e că pedalele nu se învârteau cum trebuie și că foarte curând urma să las asfaltul în spate și să o iau pe drumul pietruit ce urma să mă scoată în DN10 Buzău-Brașov, cu câțiva kilometri înainte de Nehoiu. Cum, necum, am ieșit iarăși la asfalt, bucuros că am terminat prima etapă a zilei (îmi mai rămăseseră trei, ce mare lucru?) și am continuat până la începerea lacului de acumulare de la Siriu. Sectorul acela de drum era de mult pe lista mea de „to do”-uri și iată că îi venise – în sfârșit – vremea. M-am bucurat (a se citi: „bucurat”) de fiecare serpentină și de fiecare cățărare ca și când ar fi fost ultima (doar că a trecut mult până acea „ultima” chiar a apărut), dar peisajul merită din plin. Și pentru că o poză face cât 1000 de cuvinte, vă spun și eu în câteva imagini, vreo trei mii:   La coada lacului am avut parte de prima surpriză a excursiei: mi-a fost recomandat să nu o iau pe traseul pe care îl doream, deoarece am foarte mult de împins la bicicletă....

Citește mai mult...

Mă tot gândeam să mă apuc să scriu postarea de mai jos, dar scuzele își dăduseră – parcă toate de pe lumea asta – întâlnire în mintea mea. Concluzia, în urma ascultării lor, nu putea fi decât una: de ce să mă apuc să scriu și să fac asta? Așa că am tot amânat să pun lucrurile în mișcare mult și bine. Dar gata!, a venit timpul să pun piciorul în prag și să trec la treabă! Despre ce e vorba? Păi, e simplu, așa că nu o să mă întind în cuvinte: mai am câteva exemplare din cartea „Europa în 80 de Zile” (scrisă, pentru cei care nu știu, în urma aventurii despre care am mai povestit și aici), iar o parte din ele vreau să le dau gratis. Da, gratis, am scris bine! De ce gratis? Iarăși e simplu: când am scris cartea nu am făcut-o nici pentru bani și nici pentru „faimă” (ca să îi zic așa), ci doar din dorința de a-i ajuta pe ceilalți și de a le oferi o altă perspectivă. Și eu zic că am reușit (lecțiile de viață dar și problemele și reușitele noastre nu sunt de dat deoparte), iar în plus cartea poate fi foarte bine și un fel de ghid de călătorie și de urmare a viselor. Așadar, de ce gratis? Pentru că am investit mult în ea și simt că nu a ajuns la toți oamenii la care putea ajunge și că nu și-a atins întregul „potențial”. Și, ca să concluzionez: nu am scris-o pentru mine, ci pentru tine, deci nu are niciun rost să stea la mine în dulap. Care-s regulile?  Da, există și reguli! Iată-le: Like la pagina mea, „Pășind prin Viață” (dacă ai dat deja, even better). Share postării de pe pagina de Facebook/imaginii, ca să pot contoriza participanții (să fie publică). Când dai share-ul e musai(dar musai!) să scrii unul din visele tale(de preferat cât mai mare!) în postarea ta, dar și cum vrei să îl transformi în realitate. Restul detaliilor Pe 31 mai 2015 aleg persoanele care vor primii cărțile, am 25 de exemplare de dat. Mi-ar fi plăcut să le pot oferi tuturor celor doritori, dar fiindcă nu se poate voi folosi random.org. Asta este, îmi pare rău, deci fără primul venit, primul servit. P.S1: Taxele de transport nu vor fi suportate de către mine, ci vor fi achitate în contul bancar în avans (știu, bate la ochi, dar nu voi risca să trimit coletul și să nu fie ridicat de la Poștă). P.S2: Dacă nu realizați toți pașii de mai sus, știți că nu veți fi luați în considerare, nu? P.S3: Dacă ai...

Citește mai mult...