jurnal de calatorie


Nu am fost niciodată la Turul Franței, asta ca să fie clar de la început. Însă dacă aș fi fost, m-aș fi simțit ca la Wings for Life World Run București, sunt convins. Și da, știu că exagerez (puțin), dar credeți-mă, atmosfera de duminică a fost, pur și simplu, fantastică! Iar dacă nu mă credeți, nu aveți decât să vă înscrieți și să participați la anul și vorbim după, de acord? 😉 N-o să regretați, pe bune vă zic. Dar să mă întorc mai la începuturi, că prea am sărit în mijlocul poveștii. La cursa de care vă spuneam, am vrut să particip încă de anul trecut, motivat fiind de formatul ei unic în care linia de finish te urmărește pe tine și nu tu pe ea. Din motive diverse însă, am lăsat-o pe anul acesta, doar ca să regret că nu am participat și la ediția trecută. De ce spun asta? Pentru că e ceva unic, de la cap la coadă. Începând cu ideea de a direcționa toate fondurile pentru cercetare medicală, continuând cu ținerea cursei în 33 de țări și terminând cu un final cu totul inedit, Wings for Life îți oferă ceea ce nicio altă cursă nu îți poate da: un scop pentru care să alergi. Aici nu vii ca să termini, ci ca să ajuți. Punct. Eu venisem însă să termin 30 de kilometri. De fapt, voiam să țin ritmul de 4:44 min/km (că tot urmează să fiu pacemaker la Semimaratonul Internațional de peste două săptămâni) cât mai mult posibil. Prostia a fost însă că m-am lăsat dus de val și am plecat prea tare, încât după 5 km aveam 4:30 min/km, deci mult, mult prea repede. Am început să încetinesc ușor, ușor, dar era deja prea târziu, știam asta. Urma să nu reușesc să îmi ating target-ul, deci trebuia să mă învăț cu gândul. Și nu știu dacă m-aș fi împăcat așa ușor cu situația, dacă nu ar fi fost galbenul rapiței, ceilalți concurenți și susținătorii de prin sate. Au fost foarte mulți participanți care au luat-o tare de tot la început, iar apoi au rămas fără benzină – așa că eu m-am transformat în cel care le spunea 2-3 cuvinte de încurajare și încerca să tragă de ei când îi depășea. Nu știu dacă pe ei i-a ajutat, dar pe mine m-a ajutat cu siguranță! Pe câmp, rapița în floare mi-a colorat – aproape la propriu – ochii și sufletul. În sate însă, mai că îmi dădeau lacrimile când vedeam oameni de toate vârstele ieșiți să vadă o mare de nebuni alergând – culmea – spre mare! Copiii se aliniau la marginea șoselei...

Citește mai mult...

Tura de 1 Mai o pregătisem de mult, având în minte o ieșire serioasă în care să îmbinăm antrenamentul cu frumusețile primăverii. Din păcate, vremea a avut alte planuri, dar nici noi nu am renunțat 100% la ale noastre. Și bine am făcut! Dimineața de vineri m-a prins pedalând spre Gara de Nord, de unde trebuia să iau trenul spre Sinaia. Acolo urma să mă întâlnesc cu un prieten și să o pornim spre ceea ce avea să fie cel mai lung traseu al nostru de o zi pe bicicletă: Sinaia-Târgoviște-Câmpulung-Brașov. Ajuns la tren, constat cu uimire că acesta nu are vagon de biciclete, deși cumpărasem bilet de seara trecută, iar doamna de la casă „verificase” disponibilitatea. Nu știu cum se face, dar haos mare în CFR: când nu e vagon, primești bilet, iar când este vagon, nu ți se dă bilet (după cum am pățit în altă ocazie). Oare când ne-om trezi să facem ceva să ne tragem – cu adevărat – conducătorii la răspundere? Dar în fine. Trenul a ajuns la timp, iar la 8:45 pedalam deja către urcarea spre Dâmbovița. După ce ne-am încălzit bine mușchii și articulațiile, am continuat cu lunga coborâre către Târgoviște, pe un drum prost de îmi venea să plâng la fiecare învârtire a roților cursierei. Chiar ne-am întrebat unde se duc banii din viniete și amenzi, dar nu am reușit să găsim buzunarele prin care aceștia s-au scurs (și se tot scurg). Oricum, am dat de drumurile destul de proaste, per total, dar se putea și mai rău, sunt conștient de asta. Se pare că mi-am stricat ceva la roata spate a bicicletei din cauza asta, dar sper să nu fie nimic grav. De la cota 1000, parcă mergeam spre Târgoviște la pas cu primăvara: de la pădure abia înmugurită am ajuns – treptat – până la o mare de verde crud pe care nu ne mai săturam să o admirăm. Spre Câmpulung lucrurile au stat invers: parcă înaintam spre iarnă, deși soarele ne-a încălzit tot drumul, iar copacii înfloriți ne-aminteau că, totuși, e început de Mai în calendar. Una peste alta, atmosfera de primăvară de care ne-am lovit, a reușit să ne umple ființele cu liniște, pace și frumos; ce ne-am fi putut dori mai mult? Doar șoferii ne-au cam bruiat, mai ales fonic, dar nu numai. Parcă veniseră toți cu șoseaua de acasă, asta făcând din noi niște intruși pe domeniu privat. Claxoane, intimidări, depășiri riscante și aproape acroșaje – ne-am lovit de toate. Parcă toți nepricepuții – ca să fiu decent! – se treziseră brusc la volan și nu știau cu ce se mănâncă această activitate și ce...

Citește mai mult...

Trântit pe zăpada înghețată, gândurile mi-au fugit departe în zare, parcă vrând să se piardă intenționat printre stele. Ce tablou se înfățișa privirii! Ca un praf de lumină aruncat pe covorul negru al bolții, astrele se uitau cu indulgență la noi. Erau răvășite de o ordine haotică, în timp ce vraja farmecului lor ne cuprindea mai tare și mai tare. Oare ce și-ar fi zis, dacă ar fi putut vorbi între ele? Cum le-am fi apărut, așa pierduți cum eram în depărtarea naturii? Ce-ar fi simțit, dacă ne-ar fi putut citi sufletele? Și ce ar fi descoperit în adâncurile ființelor noastre, dacă le-ar fi stat în putere să ne pătrundă? Uimire, bucurie, nimicnicie. Emoție, dorință, frică. Dragoste, tăcere, vârtej de sentimente. Toate adunate într-un singur cuvânt: speranță. O speranță pe care nu îndrăzneam să o rostesc, de teamă să nu fur din magia momentului prin grosolănia vorbelor. Căci ce sunt cuvintele, dacă nu trunchieri nefericite de suflet? Și la ce bun să le iei din tine și să le arunci în lume, dacă nu sunt nici perfecte și nici de durată? Cum clipele treceau odată cu adierile de vânt și cum nu era nici locul, nici momentul pentru astfel de dileme, m-am privat de luxul filozofiei și al respirației, preț de câteva închideri de ochi. Voiam să cunosc liniștea, să o iau cu mine și să dispar cu nesaț în marea de noapte. Și, așa cum un dependent nu poate fugi de lanțurile sale, așa îmi doream să nu pot nici eu pleca din preajma frumosului acelei seri de iarnă… Timpul însă curge ireversibil, fără să îi pese dacă sfâșie sau vindecă suflete și inimi. Și nici pe mine nu m-a iertat… Trebuia să las deoparte visarea și să plecăm, realitate adusă în fața-mi ochilor de zgomotul aerului ce intra și ieșea din ființele prietenilor. Căci, deși păream statui de gheață într-un tablou pictat în tonuri de alb, gri și negru, căldura din noi ar fi putut topi calote întregi de gheață, dacă ar fi putut fi eliberată și dacă ni s-ar fi oferit ocazia. M-am ridicat alene – luptând cu mine să mai stau – și am pornit spre pădurea întunecată de necunoscut. Urmat de ceilalți, am pătruns printre brazii falnici, pășind cu atenție sporită din cauza obstacolelor, prin zăpada moale și pufoasă. Printre crengi, stelele încă se zăreau.  ...

Citește mai mult...

Se apropia ora startului dar emoțiile caracteristice unei curse nu mă cuprindeau deloc. Întotdeauna aveam o stare de nervozitate când venea vorba de un maraton, dar nu și în dimineața zilei de 8 iunie. Ba mai mult, în noaptea anterioară dormisem relativ mult și bine – o altă ciudățenie – iar faptul că Hercules urma să fie primul meu maraton montan nu sporea deloc starea de nervozitate. Exercițiile de încălzire se scurseră anemic, fiind urmate de vocea din difuzoare ce număra secundele până la pornire. Se auzi un START! puternic, iar alergătorii adunați de prin toate colțurile țării o luară la goană pe Valea Cernei, în amonte. Era începutul Ediției a V-a a Hercules Maraton, iar totul anunța o cursă superbă, pentru toată lumea. Dar pentru mine? Pentru mine se anunța o cursă a necunoscutelor, dar și a frumosului. Cei 2 km de asfalt mă lăsară în a doua jumătate a plutonului și cu mult în urma celor 2 prieteni cu care participam. Nu mă stresam, aveam socotelile făcute de acasă, acum conta doar să mă țin de plan. Urma să alerg cei 45 km de traseu montan (2300 m altitudine urcată) în maxim 6 ore – asta era socoteala. Iar ca să reușesc asta știam că trebuie să nu fac câteva greșeli: să mă epuizez pe urcări, să alerg prea ușor pe plat/coborâri și să mă accidentez. Traversarea Cernei pe un pod de lemn marca începutul „distracției”: 600+ m de urcat în doar 5 km, dar trecerea grăbită a celorlalți alergători pe lângă mine nu mă încuraja deloc – era clar că merg prea încet și că nu mă simt foarte bine. După eforturi susținute însă, ajung la primul punct de revitalizare, iar mai apoi la capătul primei cățărări. Entuziasmul îmi era mare, așa că am trimis o parte din el și către aparatul foto ce ne lua pe noi, alergătorii, în primire. „Să fiu victorios măcar acum, la început!”, mi-am zis. Ritmul începu să crească ușor, iar panta să nu mai fie așa dură; doar soarele mă bătea în cap fără milă, dar nu era o așa mare problemă. Tot alergând, dau de Andrei Gligor, schimb câteva vorbe cu el și continuăm alergarea împreună. Pentru mine Andrei e unul din modele, iar să am ocazia să alerg cot la cot cu el nu poate fi decât o plăcere. Pe următoarea urcare mai serioasă îl las în urmă însă, dar mă prinde repede pe platul de pe creastă. Peisajul e unul fantastic: pajiștile galbene, panorama superbă asupra văii și aerul curat contribuind la un tablou de zile mari. După încă câțiva kilometri mă desprind de Andrei și îl prind...

Citește mai mult...

Cu ceva timp in urma am citit pe succesdublu.ro, site-ul lui Adrian Soare, un articol despre un programator care facea, intr-un mod interesant, bani din ceea ce-i placea. Azi am avut ocazia sa „cunosc” a astfel de persoana. Ma intorceam de la facultate cu metroul cand s-a intamplat povestea. La Eroilor a urcat o persoana vesela, linistita, cu o chitara destul de chinuita si a inceput sa cante serios o melodie, in engleza. M-a surprins voiosia si dedicatia cu care canta; au fost doar doua piese, dar au fost superbe. Parca le dadea viata! Insa ceea ce m-a marcat a fost faptul ca nu a cerut bani; cei care i-au dat, doua persoane, au venit din proprie initiativa. O fata chiar l-a aplaudat! A facut 5 lei, din cate am observat eu. Nu are rost sa calculam cam cat ar putea face pe zi, sau pe luna. Si nu are rost nici sa spunem ca era un amarat de cersetor, pentru ca nu era. Nu era avut, dar era relativ ingrijit. Trebuie sa invatam sa facem bani din ceea ce ne place. (Chiar am regretat azi ca nu stiu sa cant la chitara; ar fi meritat o incercare prin metrourile Bucurestiului.) Multi or sa rada, o sa ne descurajeze, or sa ne puna bete in roate. Dar de ce ar conta? Bryan Tracy spunea, citandu-l pe Napoleon Hill:”Unul dintre marile secrete ale succesului este sa hotarasti ce iti place cel mai mult sa faci si apoi sa gasesti o modalitate de a-ti castiga existenta din acel lucru. Multi oameni abordeaza procesul in ordine inversa. Ei fac ce simt ca trebuie sa faca in scopul de a obtine banii si timpul necesari pentru a realiza ce-si doresc cu adevarat.” Omul meu exact asta facea. Si e interesant ca Tracy nu spune cati bani sa castigi din ceea ce iti place, ci doar sa castigi. Cineva a descoperit secretul. Si-a luat chitara, a intrat in metrou si a (in)cantat....

Citește mai mult...