jurnal de calatorie


Când vine vorba de călătorit, în general, și de bicicletă, în particular, dacă ai prins gustul, nu prea mai poți să scapi. Cum, necum, ai face orice să te așezi în șa și să pornești la drum. Sau, dacă cochetezi cu alt mijloc de transport, pur și simplu nu vrei decât să pleci. Contează unde? Poate, dar destinația nu cântărește atât de mult, căci călătoria dă farmecul. Pentru cei care nu mă cunosc sau nu au avut timp să citească, am descoperit cicloturismul acum aproape 4 ani, într-o scurtă excursie pe Cheile Nerei. De atunci, am avut privilegiul de a mă bucura de niște aventuri extraordinare pe două roți: Europa în 80 de Zile (2014) – 8300 km, 80 de zile, 13 țări și 10 capitale. Munte, Vremuri, Depărtări (2015) – 4200 km, 36 de zile, 14 țări și 5 capitale. Cursă către Dolomiți (2016) – 4500 km, 35 de zile, 13 țări și 3 capitale. Am urcat 18 pasuri, de la 1000 m la aproape 2800 m. Poveștile din primele două sunt așezate, frumos, în două cărți disponibile atât ca PDF cât și în variantă PRINT. Totuși, cea de-a treia nu s-a bucurat decât de un jurnal zilnic publicat pe site odată cu reîntoarcerea acasă, ceea ce nu e chiar corect, nu? Așadar, după ceva timp investit în punerea cap la cap a textelor și a fotografiilor, am adus lucrurile la același nivel, într-o anume măsură. Deci da, „Cursă către Dolomiți” este, începând de acum, disponibilă la download! Gratis, evident! Dar, înainte de a-ți spune cum te poți bucura de o super călătorie numai bună de citit iarna aceasta, haide să îți dau câteva motive scurte pentru care merită să descarci și să citești jurnalul acesta: E gratis! Îl citești, nu-l citești, nu te costă nimic. O să vrei să îl citești, crede-mă, dar chiar dacă nu, nu pierzi nimic. Are o tonă de fotografii! Am selectat cam toate fotografiile faine din tura aceasta și le-am pus alături de text, astfel încât să te poți bucura de o experiență cât mai completă. Se citește ușor! Fiind împărțită pe zile, e foarte ușor să urmărești călătoria pas cu pas. Nu ai nevoie de mult timp la dispoziție, un capitol o să îți ia până în 5 minute. Numai bine, poți să citești când te duci/te întorci de la muncă. Vreo 10 capitole. Vei descoperi gustul călătoriilor (pe bicicletă)! Asta dacă nu ești împătimit deja, evident. Multe persoane mi-au spus că, citind cărțile mele, s-au apucat de pedalat și de călătorit mai mult. Deci, de ce să nu fii și tu parte a acestora? Te vei bucura de frumusețea călătoriei! Chiar...

Citește mai mult...

Așa cum spuneam, toate lucrurile au și un final, din păcate. Așa se face că, treptat, s-a terminat și excursia, dar și scrisul jurnalelor de călătorie. Și, oricât de amar ar fi gustul rămas, faptul că am obținut atâtea, compensează enorm. Cum au stat lucrurile? Păi, trebuie să menționez încă de la început că am fost norocoși – ploaia nu ne-a prea dat bătăi de cap, cu vântul nu ne-am luptat, iar probleme cu bicicletele sau cu oamenii nu am avut. De exemplu, comparativ cu prima excursie în care am făcut peste 20 pene, acum nu am făcut niciuna. Și tot așa, lucrurile chiar au mers bine, cu toate. Am parcurs traseul în buclă, cu plecare de acasă de la țară și întoarcere tot acolo. Ca țări, am străbătut: România, Ungaria, Slovacia, Polonia (un pic tare), Cehia, Austria, Germania (tot un pic), Elveția (si mai un pic), Italia, Slovenia, Croația, Serbia. În orașe importante nu prea am ajuns, decât în Liubliana, Zagreb și Belgrad. Dar ne-a fost suficient, accentul fiind să mergem prin munți, nu prin civilizație. Și așa am și făcut – am cucerit 18 pasuri, din care multe la altitudini considerabile. Stelvio, Gavia, Pordoi, Folzarego sunt doar câteva dintre ele, de prin Dolomiți. În România, am făcut Prislop și Jiu-Cerna, ultimul chiar pe drum forestier, dar nu numai. Am pedalat, în total, aproximativ 4500 km. Ne-a luat 35 de zile, dar am cam alergat. Am avut multe zile cu 130+ km parcurși, ultima zi fiind „regina”: 240 km, Curtea de Argeș – Cătina, Buzău. Ca dificultate, cel mai tare m-a omorât Stelvio. Să urci 20 km, 48 de serpentine și vreo 1500 m (până la 2760 adică) nu e deloc ușor! A doua zi, însă, a fost una din zilele în care m-am simțit cel mai obosit – am urcat Gavia (aprox 2600 m) și del Tonale (aprox 1900 m), dar efortul cumulat s-a simțit din plin. Legat de desfășurarea excursiei, a fost prima dată când am dormit numai la cort, astfel încât timp de 35 de zile nu am avut tangențe cu nimic din confortul unui trai obișnuit: pat moale, duș cald etc. Nici la mare nu am ajuns, deci și varianta cu „sub cerul liber” a căzut. Dar a fost fain, pe bune acum – nu e nici așa rău cum sună și nici așa greu cum pare. Ca porțiuni preferate, cu mâna pe inimă declar că sunt iremediabil îndrăgostit de munte. Și, deși nu urc eu prea bine, prefer să mă chinui pe serpentine, decât să învârt pedalele fără niciun rost prin câmpii. Zona Cortinei d’Ampezzo m-a cucerit, cu siguranță, făcându-mă să îmi doresc...

Citește mai mult...

– Evelin!!! Mergem? îmi trezesc eu fratele, când soarele e deja de mult pe cer. – Unde? Hai să mai stăm! răspunde el, reluând discuția pe care o purtăm aproape în fiecare dimineață. Nu îndrăznesc să aduc vorba despre „poate ajungem azi acasă”, dar încerc măcar să grăbesc rutina plecării. Nu că el nu s-ar prinde, evident. În Curtea de Argeș ajungem relativ repede și, în parcarea de la Kaufland, ne umplem stomacurile cu un al doilea mic-dejun. Azi e imposibil să mâncăm prea mult, avem kilometri suficienți să balanseze uriașul aport de calorii! Drumul până la Câmpulung ne toacă atât fizic, cât și psihic. Îl știam ondulat, plin de cățărări și coborâri repetitive, dar realitatea mi se pare mai dură decât amintirea. În plus, căldura contribuie și ea la starea de disconfort, iar asfaltul prost mă cam face să îmi iau gândul de la atingerea țintei. Totuși, nu mă dau bătut, ci mă pierd în analiza zilelor excursiei ce se apropie cu mare viteză de final, în ciuda mersului nostru lent. E trist că tot ce e mai frumos în viață nu durează. Poate, însă, că doar așa putem aprecia frumosul, știind că ni se poate lua oricând. Trebuie să recunosc, nu am fost în apele mele în ultima lună, dar călătoria tot memorabilă rămâne. Mi-am atins visurile de a străbate Dolomiții (incluzând Stelvio) și de a pedala, destul de mult, prin Carpații României. Ne-am bucurat de vreme de vis (cu 2-3 mici excepții) și de peisaje rupte parcă din tablouri pictate de mâini divine. Mai mult, am beneficiat de o solitudine plăcută și caldă care, în loc să încurce, a ajutat la decantarea negurilor din suflete. Și, deși mă încântă că se termină – căci e fain să vezi ținta atinsă – puțină amărăciune pentru că ajung la final există. De asta pentru mine, cel puțin până acum, cam toate călătoriile au aromă de ciocolată neagră… Sosind la Câmpulung, realizez că abia am făcut 60 km din cei peste 220 din plan. E clar, o să fie o zi lungă și dură! De aici, suntem nevoiți să coborâm – pe hartă cel puțin – pe lângă Dâmbovița, până la Târgoviște. Cunosc traseul, l-am parcurs odată cu un prieten în sens invers, am făcut atunci Sinaia-Târgoviște-Câmpulung-Brașov într-o singură zi…Ce ploaie ne-a prins pe Rucăr-Bran! Și cum era să intrăm noi sub roțile unui camion de ciment care ne-a depășit când din sens opus îi venea mașină!…În fine, azi mergem cu atenție, încercăm să ne ferim noi de orice șofer iresponsabil, că oricum zona e plină de astfel de specimene. Garmin-ul nu mai are baterie, așa că trebuie să ne...

Citește mai mult...

Deși am adormit printre picături, iată că ne trezim cerniți de raze de soare. Suntem tot pe marginea șoselei, în plină vizibilitate deja, pe malul veselului Jieț. Pentru că nu vrem să petrecem mai mult timp decât e nevoie cu cortul întins, strângem bagajele și ne apucăm să ne înfruptăm – se anunță o zi dificilă, cu urcări serioase și drumuri destul de proaste, așa că mâncăm cât cuprinde. Ulterior, fără prea multă tragere de inimă, ne avântăm la deal. Cățărarea spre Obârșia Lotrului începe lin, șerpuind pe marginea apei printre versanții abrupți ai muntelui. Asfaltul e încă bun, abia în a doua parte urmând ca acesta să lase loc drumului de țară cu rang de DJ. Deși nu ne grăbim, nu prea apucăm să ne încălzim înainte de a fi nevoiți să cuplăm motoarele pe porțiunile mai abrupte ale traseului. Ne bucurăm, însă, de răcoarea – prea răcoare, parcă! – dimineții, tot aruncând priviri către peisajele din jur. Pe nesimțite, tot căscând ochii și vorbind între noi, ne și surprindem în vârf – de ce nu-s toate cățărările așa?!? După ce ne îmbrăcăm bine, lăsăm roțile să se învârtă la vale, atât cât le permite starea jalnică a pavajului. Mai apoi, lăsând în urmă intersecția cu Transalpina, începem a creiona conturul Lacului Vidra, învârtind constant la pedale. De la niște căbănuțe, doi cicloturiști pornesc și ei, iar foarte curând ne depășesc, fără efort parcă. În Evelin se trezește ambiția-i caracteristică: – Hai să îi depășim și noi! îmi zice el. Și, deși nu sunt foarte încântat de idee, mărim ușor ritmul, cât să nu îi pierdem din vedere. Pentru că se opresc să facă câteva fotografii, ne regăsim foarte curând în față. Dar nu durează, căci ne lovește foamea și oprim, la rândul nostru, la umbra unor brazi falnici. Îi ajungem din urmă abia la intersecția către Stațiunea Vidra (oare mai e ceva pe acolo?), exact înainte de ultima urcare înainte de Voineasa. Ne oprim și noi să mai ronțăim puțin dar, pentru că Evelin întârzie, ei apucă să pornească înainte pe serpentine. Pentru că urc mai încet, plec și eu, urmând să fiu prins destul de curând, cel puțin teoretic. – Where are you from? îl întreb eu pe cel mai lent dintre cei doi, atunci când îl ajung din urmă. Iată că nu sunt cel mai lent de pe cățărare astăzi, îmi zic, în timp ce aștept răspunsul. – Hungary! nu întârzie acesta, printre respirații nu tocmai ușoare. Și ne întindem, cale de câteva curbe, să povestim despre călătorie, trasee și planuri. Totuși, pentru că nu vreau să fiu scos din ritm, sunt nevoit să îl las...

Citește mai mult...

După stropii timizi de cu seară, iată că a venit timpul soarelui să troneze. Și, deși prognoza anunța ploi mai abundente, cel puțin deocamdată nu se vede niciun semn neplăcut la orizonturi. Așadar, nimic nu ne stă în cale să ne avântăm în mijlocul naturii, pe Drumul Național 66A, drum ce arată mai rău ca ulița de la țară de la bunica, dar al cărui viitor fusese strălucitor cândva. Pe scurt, acesta trebuia să fie modernizat de autorități și transformat într-o atracție turistică a zonei. Dar, așa cum au fost tocați o mulțime de alți bani cu alte proiecte menite să dezvolte turismul în Valea Jiului și acesta s-a transformat repede într-o istorie nefericită: într-o parte asfaltul se termină în mijlocul nicăieri-ului, iar în cealaltă nici nu începe. Cerna Sat e ultima localitate înainte de intrarea în pustiu – cale de câteva zeci de kilometri, nu suntem decât noi, pădurea și apa. Și noroiul, evident. Nu știm când a plouat dar, din cauza tăierilor constante de lemne, bălțile nu au avut niciun răgaz să se usuce. Așadar, încercăm să evităm cât mai multe cu putință, fără a ne descurca prea bine, din păcate. La Cheile Corcoaia facem o scurtă pauză, mergând pe rând să vedem minunăția. E interesantă săpătura șuvoaielor și modul în care natura s-a jucat cu elementele. Deși în zonă pescuitul este interzis, un pescar își face de cap neinteresându-l cu nimic interdicția – cum să nu iubești România? Continuând, ajungem pe barajul Iovanu, un uriaș lac de acumulare aruncat pe văile munților. Slalomul pe malul apei e teribil de lung, dându-ne impresia că ne-am pierdut într-un altfel de mit al lui Sisif. Mai mult, urcările și coborârile alternează constant, dar nu ne putem bucura de niciunele, căci drumul e tot numai piatră, apă și gropi. Astfel, viteza de deplasare dacă depășește, sporadic, 10 km/h. Realizăm, în ciuda voinței noastre, că întâlnirea cu asfaltul e tare departe… După aproape o veșnicie plină de nenumărate emoții, sosim la coada lacului. Peisajul e de vis, cu oglinda valurilor Cernei sclipind fantastic în razele zglobii ale soarelui. Verdele tomnatic al copacilor se aruncă, cu sete, de pe versanți. Timid, triluri de păsărele completează, duios, atmosfera. Căutăm Izbucul Cernei, dar îl căutăm în zadar. Abia târziu, când ne întâlnim cu un grup de bicicliști pe mountain bike-uri, aflăm unde era acest, de fapt. Nu ne mai întoarcem, ci îi dăm pe cățărarea ce nu știm cât e de lungă către Câmpu lui Neag. Unul din băieții din gașcă ne trimite, ca o încurajare, o strigare: – Imposibil să urcați pe ele până sus! Ne bufnește râsul. Avem experiență multă în spate și...

Citește mai mult...