jurnal de calatorie


Soarele pe care îl așteptam odată cu zorii nu a apărut, dar măcar putem să ne bucurăm că nu plouă. Totuși, cafeaua de nori de pe cer e atât de amenințătoare că, dacă am putea, nu am ieși deloc din cort. În plus, vântul se umflă și el furios în orice găsește în cale, iar frigul mușcă din noi ca în Noiembrie… Plecăm la drum cu inima strânsă, încercând să profităm de mila naturii. Din păcate, durează mult prea mult până ne încălzim așa că ne mișcăm extrem de încet. Oprim des – la magazin, la cules de mure, la băut/lăsat de apă -, deci kilometri nu prea se adună. Relieful, pe de altă parte, ne place tare. Mie îmi e, într-un fel, cunoscut, dar trebuie să recunosc că am uitat cam tot ce e important. Oare așa o să se întâmple și cu toate amintirile din excursiile acestea ulterioare? Pentru că din acea primă călătorie pe bicicletă nu am rămas decât cu frânturi…Totuși, rețin unde am mâncat înghețată ieftină cu 4 ani în urmă, așa că repet istoria. Nu are nimic special, recunosc, dar să cumperi înghețată cu 1.5 lei în mijlocul nowhere-ului e ceva de neratat, până la urmă! Continuând, lăsăm Nera în spate și, după o scurtă cățărare, îi dăm la vale către Iablanița. Aici terminăm ultimele rezerve de mâncare, deci dacă speranța cum că în Herculane găsim magazine mai variate nu se împlinește, o să fie cel puțin interesant. Dar uneori lucrurile merg și bine, iar în oraș găsim un supermarket cu ceva mai multe produse și o piață de unde cumpărăm roșii și castraveți cât să nu murim de foame. Stațiunea ne trezește și ea amintiri nenumărate, răscolindu-ne cu totul. Realizez că iubesc Valea Cernei încă de când am fost prima dată prin zonă, într-un concediu cu ai mei părinți. Ulterior, am mai ajuns de 2 ori prin vale și prin munții din preajmă, dar tot simt că nu e de ajuns. De fapt, nu cred că m-ar deranja să revin periodic, mai ales că am niște trasee-restanță de bifat. 🙂 Intrând mai adânc printre vechile clădiri, nu ne e greu să observăm că lucrurile încep să se miște. Ceea ce nu demult era o paragină totală parcă începe să prindă, treptat, viață. Ba mai mult, dăm de nenumărați turiști ceea ce înseamnă că ușor, ușor Herculane reapare pe radare. Că nu ar fi trebuit să dispară niciodată, ținând cont de istoria și potențialul acesteia, e deja altă poveste. Înainte să ne continuăm călătoria, facem o mică imprudență și intrăm într-una din clădirile ce adăpostea „băile” de pe vremuri. Habar nu avem cât e de...

Citește mai mult...

– De unde veniți? vine întrebarea, imediat ce sosim în vama de la Naidăș. – Nordul Italiei! răspundem noi, în timp ce ne primim actele înapoi. – Și cum a fost? Cât timp v-a luat? – O lună a durat, doar că mai avem puțin până acasă. Iar de fost…a fost super! Și obositor, din când în când, dar a meritat din plin! – Oho, da, până la Buzău mai e o distanță bună! vine și concluzia doamnei. Să aveți drum bun! Îi mulțumim și, după ce trecem pe la persoana care trebuia să ne verifice bagajele cu privire la ce produse aducem din afara Uniunii Europene (Serbia), ne uităm după un loc unde să putem opri un timp să facem socotelile cuvenite. Am parcurs deja aproape 70 km pe ziua în curs, dar i-am simțit ca o infinitate. E apăsător, într-un fel, să îți dorești cu orice preț să ajungi, dar să nu poți face mare lucru să grăbești lucrurile! Așa că, deși am plecat la o oră rezonabilă ținând cont de cei 185 km pedalați anterior, distanța s-a tocat cu încetinitorul. E adevărat, la impresie a contribuit și lipsa variației de peisaj și căldura teribilă, dar tot dorul de casă a fost ingredientul principal… Pentru că nu știu cum e în cazul altora, dar într-al meu, oricât de frumos și interesant ar fi prin alte părți, tot trebuie să revin în țară, după un timp. De asta nu pot deloc să îi înțeleg pe cei care pleacă și uită să revină…Și asta nu că ar fi România nu știu ce rai – ba din contră! – dar este totuși acasă, iar originea nu trebuie târguită niciodată! Scot harta, negociez puțin cu Evelin dacă să o luăm pe Oravița-Anina-Herculane sau pe neasfaltate și apoi dăm un telefon să rupem tăcerea de câteva zile dintre noi și cei dragi: – Vă sun eu? Ce s-a întâmplat? vine răspunsul mamei de la celălalt capăt. – Nimic nu s-a întâmplat, doar că am intrat în țară. – Cum să intrați în țară? Cu ce ați venit? continuă ea discuția, în timp ce îngrijorarea îi crește în glas. – Cu bicicletele, cu ce altceva să venim?!? răspund eu, amuzându-mă copios. – Păi da, dar acum trei zile abia ajungeați în Bosnia… – Da, doar că am tras și noi puțin, atâta tot! aduc eu ultimele lămuriri. În fine, hai că vorbim diseară mai mult… Și, după ce ne luăm „la revedere”, ne pregătim de plecare. Mai zăbovim un pic trimițând 2-3 SMS-uri în stânga și dreapta, dar apoi nimic nu ne mai stă împotrivă. Nimic dacă nu punem la socoteală drumul de...

Citește mai mult...

Deși ne-am propus de cu seara să rupem gura târgului, de trezit tot târziu ne trezim. De plecat…nu mai zic! Eu și Evelin avem – nici nu se putea altfel – priorități total diferite: el preferă plecatul cât mai nematinal și pedalatul până în noapte, pe când mie îmi place exact invers. Mai mult, el e pentru alergat cât cuprinde, pe când eu sunt pentru un mers mai domol, mai respirabil. Așa că, vrem-nu vrem, trebuie să ne împăcăm cumva. Ținta, pentru ziua în curs, e să trecem de Belgrad. Speram noi să avem până în 150 km de parcurs, dar un indicator rătăcit în ultimul oraș al Bosniei ne anunță cruda realitate: 175 km. Goliți de tot entuziasmul, parcă nici nu ne mai vine să tragem, ținând cont că obiectivul pare atât de imposibil de atins! Nu că ar fi fost kilometrii chiar mulți, dar vrem neapărat să și vizităm puțin orașul, iar asta ia ceva timp. În plus, nici mâncare nu mai avem suficientă, deci trebuie să ținem cont și de o oprire la un supermarket… Până la graniță abia dacă apucăm să ne încălzim bine mușchii, dar stomacurile deja ne cer resurse. De nevoie, primul lucru pe care îl facem în Serbia este, așadar, să mâncăm. Nu e nici dimineață, dar nu e nici prânz, așa că habar n-am la ce masă să încadrez gustarea aceasta negândită…Totuși, nu zăbovim mult, iar rezultatele chiar se văd: de acum putem menține viteza de 30 km/h fără foarte mult efort, deși soarele arde cu putere, încingându-ne la maximum. Cu drumurile avem iarăși probleme, căci contextul e de așa natură încât e super ușor să greșești. Liniile sunt drepte și interminabile, iar localitățile sunt rare și fără pic de indicatoare – ne simțim ca într-un „no man’s land” de unde scapă doar cine e mai priceput. Într-un final, ca după o eternitate, găsim traseul potrivit, deși tot trebuie să pornesc Garmin-ul din când în când. Traseul, pe ruta Sremska Mitrovica-Ruma-Stara Pazova, ne poartă mult mai prin nord decât ne-am dori, dar chiar nu avem altă opțiune la îndemână, autostrada încurcând grav treburile. Faptul că am găsit varianta cea bună, însă, ne face să nu ne mai stresăm și să ne putem axa 100% pe învârtitul pedalelor. Rezultatele se văd și ele, cu ochiul liber, căci kilometrii se toacă incredibil sub privirile acelorași câmpuri nesfârșite, cultivate sau nu, dar parcă înghețate toate către orizont… De nicăieri și pe neobservate, o ploaie caldă se pornește pe fugă, răcorindu-ne nu doar corpurile încordate, ci și sufletele nerăbdătoare. Mare binecuvântare poate să fie un duș din acesta natural când afară e caniculă! Mai mult, parcă...

Citește mai mult...

Lumina soarelui ne scoate, fără să ne ofere și niște entuziasm însă, afară din cort. Suntem leneși în dimineața asta, așa că nu ne grăbim cu niciuna din activitățile matinale. Fără să vrem, realizăm că ne-am cam plictisit. Iar plictiseala nu e cauzată atât de repetivitatea zilelor, cât de repetivitatea peisajului. Și, deocamdată, încă e acceptabil – mai avem ceva dealuri în program – dar curând urmează să ne afundăm, cu totul, în câmpiile Serbiei. Relieful mai vălurit vine, însă, la pachet și cu un necesar mai mare de efort. Așa e în viață: nu poți să ai bine fără rău și nici rău fără bine. Totuși, kilometrii se toacă frumos un timp, cel puțin până în orășelul numit Gracanica. De aici, virăm în unghi de 90 de grade către stânga și începem una din cele mai lungi cățărări din țară. Panta serioasă combinată cu căldura deloc de neglijat ne face să mergem mai încet decât ne-ar plăcea. Dar avem parte de o consolare delicioasă: prune mari, bine coapte, zemoase și aromate culese proaspete de pe marginea drumului! Vegetația, deși e aproape ca la noi, nu îmi place. Fără să vreau, am rămas cu impresia trecută din sudul Bosniei unde clima era mediteraneană, totul căpătând o atmosferă îndepărtată și diferită. Pe aici, însă, nu ne lovim decât de aceleași păduri de foioase și poieni, aceiași pomi fructiferi și aceleași dealuri ce aduc enorm a România. Până la urmă, asta e geografia: aceeași climă înseamnă aceleași plante, nu? Spre seară ajungem și în Brcko, orasul-reședință al aceluiași district. Acesta reprezintă, într-un fel, zona neutră a țării, fiind situat între cele două mari „subțări”: Republica Srpska și Federația Bosnia (e tare ciudată administrarea pe la ei). De fapt, aparține de ambele, iar cetățenii trebuie să își aleagă cu ce parte să voteze, se pare. Complicat tare, știu, dar măcar nu au granițe „reale” între regiuni – oricum, e incredibil ce efecte poate să aibă războaiele și naționalismul exagerat! De campat, campăm pe un câmp, în spatele unor lanuri de porumb ce ne duc cu gândul la nesfârșitul câmpiilor ce or să urmeze. Nu e chiar cea mai curată zonă, dar iarba drumului de pământ e chiar în regulă. Ziua următoare ne așteaptă Serbia, penultima țară a călătoriei. Fără să vrem, realizăm că dorul de casă s-a cam adunat…   Datele zilei: 138 km, Prnjavor – Brcko (BiH). Track...

Citește mai mult...

– Asfalt! În sfârșit asfalt! izbucnim noi, sincronizați perfect, ca la un semn. – Nu credeam că o să-l mai văd vreodată! adaugă Evelin. Mult a durat până am dat de el, e adevărat. Ne-au trebuit mai bine de două ore de împins bicicletele pe drumuri pline de pietriș umed, în care roțile se afundau cu ușurință. Ca să nu mai vorbesc că mai era și de urcat…În plus, fără Garmin nu știu cum am fi dat de șoseaua principală, atât de pustie și întortocheată a fost zona explorată pe tot parcursul dimineții. Dar, când totul se termină cu bine, nimic nu mai contează, așadar răsuflăm ușurați. Continuăm spre Banja Luka, orașul-icoană al țării și singurul punct turistic de pe lista noastră. Inițial, ne dorisem să ajungem și în Sarajevo, dar distanța mult prea mare ne-a convins că nu merită ocolul, așa că am calculat o rută mai directă către casă. Capitală a Republicii Srpska (una din „țările autonome” din care e formată Bosnia și Herțegovina), orașul e încărcat de istorie. Noi, însă, nu vedem mare lucru. Din contră, totul ni se pare destul de sec și lipsit de elemente care să atragă. Într-adevăr, atmosfera e un pic altfel, dar nimic mai mult. Iar obiectivele turistice sunt atât de puține și de insignifiante că nici nu mai trecem pe la toate, ci doar pe la Catedrala Hristos Mântuitorul, vechea cetate și parcul principal. Din păcate, la biserică e nuntă, deci nu putem intra. Cetatea nu ne dă nici ea pe spate, dar zăbovim la porți să ronțăim câte ceva. Între timp, un copil cu un balon trece alături de părinți, să viziteze vechile ziduri. Balonul i se sparge, el începe să plângă, iar scena ne captează atenția: nimeni nu se sinchisește să ducă resturile la un coș… Când lăsăm urbanitatea în urmă, ne dăm seama că e timpul pentru masa de prânz. După ce mâncăm cum trebuie, suntem gata să continuăm. Acum parcă e altceva! Mergând către Serbia, alegem șoseaua mai circulată, dar care știm sigur că are asfalt. Am fi avut o variantă mai muntoasă (deci mai frumoasă), dar nu vrem să pățim că în trecutul nu îndepărtat, deci nu riscăm. Mai bine puțin mai lung și ciclabil, decât mai scurt, mai fain, dar cu riscuri mai mari! Timpul trece încet când nu ai nimic interesant de văzut în jur. Kilometrii, la rândul lor, se adună cu greu. Cicloturismul nu are niciun farmec prin zone din acestea anoste! Totuși, multe dintre ele nu pot fi evitate, ci trebuiesc luate ca atare. E exact ca excursia unei vieți: extraordinarul lovește rar, dar merită fiecare perioadă de acalmie până îl...

Citește mai mult...