reflectii


Mai avem puțin până la vot și, deși mi-am promis că nu îmi dau cu părerea, nu pot să nu o fac. De ce? Pentru că privesc în jur și constat niște exagerări care ne-au intrat atât în sânge că nici nu le mai realizăm! Oricum, subiectul e complex, lung și generator de polemici, așa că țin să menționez că ce spun aici nu are valoare exhaustivă, dar dacă ridică niște întrebări și provoacă la gândire, pentru mine e suficient! O să notez „cu liniuță” câteva gânduri, în ordine aleatorie: A nu vota e tot un drept, ca și cel de a vota. Am obosit enorm să aud că doar cei care votează sunt cetățeni adevărați și responsabili! Că, dacă nu votezi, ești un fel de rebut ieftin al țării în care trăiești…E adevărat, există implicații în a nu merge la vot, dar există implicații și în a merge! Așadar, abținerea în fața alegerii nu înseamnă o lipsă de implicare, ci decizia cea mai bună pentru persoana respectivă, în contextul dat. Dezvolt în punctul 2:A vota nu e tot una cu a vota pe cine trebuie. Premisa alegerilor este aceea că cei înscriși sunt în politică pentru că merită. Ei bine, nimic mai greșit! Motivele pot fi diverse, dar meritocrația sigur nu este unul dintre ele. De aceea, a merge la urne nu înseamnă și că puterea care ți-a fost dată, ca cetățean, se va și materializa în ceva constructiv. Când ai în față doar alegeri proaste – și așa sunt toate, doar că unele nu sunt dovedite – aproape că nu mai contează pe care din ele o alegi! Când toate mâncărurile sunt stricate pe masă, din orice farfurie ai gusta, tot o să ai indigestie! Ajung astfel la punctul 3:Politicienii vor binele lor (și al partidului), nu al tău ca cetățean. Aici mi se pare că dăm cel mai adesea „fail” indiferent de nație. Oameni buni, chiar nu înțelegem că politica e un joc murdar, unde nu ajung decât oameni…murdari?!? Și, în cazul în care cineva corect intră în mocirlă, nu poate rămâne astfel, pentru că troaca e prea împuțită… Pur și simplu, sistemul politic și democrația este gândită nu pentru omul de rând, ci pentru cel din vârful piramidei, care are acces la putere, la bani și la influență. De asta, votul este o ditamai amăgirea: nu poți schimba, la modul real, nimic esențial, ci doar mize fără mare importanță! Votul tău e mai puțin important decât crezi. Aici îmi voi lua „hate” mare (dacă nu mi-am luat deja!), dar nu îmi pasă prea tare. Realitatea susține ce spun: cu cât ai mai mulți votanți, cu...

Citește mai mult...
Unde suntem cu țara

Unde suntem cu tara


Scris de | 4 nov. 2019

Ne aflăm în prag de alegeri, unele din cele mai importante. Nu atât prin rolul pe care un președinte în are – constituția limitează destul de mult – cât prin încărcătura pe care o astfel de funcție o oferă și impactul politic pentru partidul asociat câștigătorului. Dar cu cine să votăm? Ne place să credem că în democrație e bine, că e cea mai bună formă de organizare. Poporul – nu-i așa? – conduce! Dar oare așa stau lucrurile? Cum, dacă toate opțiunile sunt proaste? Nepregătiți, corupți, jalnici…așa sunt toți candidații ce mâzgălesc buletinele de vot. De ce însă nu avem pe cine alege? Pentru că noi, românii, suntem exact cum sunt și politicienii care ne conduc. Și ei vin dintre noi, deși îi tratăm ca niște corpuri străine, ce nu ne aparțin. Unde suntem cu țara? Nici nu ne imaginăm în ce fund de groapă plină cu mizerii! După un meci de fotbal, găsesc un ceas pe teren. Îl aduc în vestiar, întreb al cui este, cineva îl revendică. Lumea, sceptică. El, că e al lui. Curg glumele. Obosit, nu iau în seama. Plec. Ulterior, constat că sunt fraier: ceasul e al altcuiva, nu dintre noi, iar eu mă simt ultimul prost. Mai mult, sunt și iresponsabil, pentru că ar fi fost datoria mea să îl înapoiez. Încerc, deci, să repar scăparea: cer ceasul înapoi. Glumețul refuză. Ba insistă în prostia lui: am glumit, îl dau eu înapoi, îl păstrez dacă nu vrea nimeni, mi l-ai dat mie! De două ori în nici 24 de ori, rămân mai prost – oameni cu care mă văd săptămânal, pe care îi credeam altfel, se dovedesc penibili. Merg pe stradă, cu bicicleta, dau de tot felul de șoferi. Taximetriști, bucureșteni, alții iresponsabili și aroganți. Se parchează unde se vrea, se blochează benzile pentru a cumpăra covrigi, se taie calea fără semnalizare sau/și asigurare. Mai mult, când atragi atenția, te expui agresivității, înjurăturilor și riscurilor nebănuite. Oameni buni, totul e o iluzie. Suntem cu țara în hazna, iar asta nu e vina politicienilor, ci a tuturor! Ba nu ne facem partea, ba ne-o facem prost, ba înghițim mârlăniile altora! Trebuie să recunoaștem: în esență suntem hoți, mincinoși și perfizi! Îi apreciem pe cei care se descurcă, îi aplaudăm pe cei care ne fură, îi votăm pe cei mai corupți. De secole, deștept e cel care știe cum să măsluiască zarurile, nu cel responsabil, care îl respectă pe cel de lângă el. Inima noastră știe, în adâncuri, că suntem ca ei, ca cei pe care îi ocărâm la TV – fiecare zi afară din casă sau în lumea internetului ne dovedește asta. Încă...

Citește mai mult...

Se întâmplă un fenomen ciudat în mintea noastră de animale superioare când vine vorba despre viață: subestimăm prezentul, dar supraestimăm trecutul și viitorul. Inconștienți, oferim mai multă valoare acestor două entități, fără să realizăm că ne punem, deci, fericirea în mâini necunoscute. Trecutul, pe de o parte, nu ne mai aparține. A fost și rămâne istorie. Cu bunele sau relele sale, nu se mai întoarce. Însă, pentru că memoria ne joacă feste, îl evocăm mai spectaculos, mai frumos și mai plin de satisfacții. E normal: nu ne amintim decât ceea ce ne marchează, iar mecanismele de protecție interioare țin durerea cât mai departe (uneori, chiar și cele mai mari nereușite sunt îmbrăcate în haine de sens și nostalgie). Pe de altă parte, viitorul nu ne-a aparținut niciodată. Sperăm că o să apară, dar nu avem nicio garanție. Îl planificăm și îl visăm, dar nu stă în puterea noastră să devină realitate. Din această cauză îl și investim cu atât de multă putere: reprezintă un cec în alb, pe care îl putem picta cum ne dorim (în imaginație și din vorbe, căci atunci când vine vorba de practică, situația se schimbă radical). Dacă din trecut ne amintim doar ce e frumos, în viitor proiectăm, pe același principiu, doar bucuriile. Construim, deci, un idealism perpetuu, care, deși poate avea implicații pozitive, are și marea vină de a ne distruge prezentul. În jur, totul se trăiește la maximum. Din multitudinea de zgomote sociale, răzbat către individ doar cele mai puternice și insistente strigăte (inevitabil, le asociem ca fiind și cele mai calitative și de dorit). Dacă nu trăiești pe val, nu trăiești deloc! Ești forțat, ca să câștigi, să scoți capul dintre toți ceilalți, care încearcă exact același lucru. Pe Social Media nu exiști, dacă nu ai fotografii spectaculoase. Cărțile nu ți se vând, dacă nu sunt extraordinare. La job nu ești promovat, dacă nu ești un geniu. Și, tot așa, ți se spune că, dacă nu ești în vârf, poți, la fel de bine, să nu fii deloc! Prezentul devine astfel un chin din care fiecare se luptă să evadeze. Încotro? Nici nu mai contează, cât timp ești aclamat de ceilalți. Tocmai lipsa de direcție însă aduce cea mai mare nefericire. Nu mai știm să urmăm un drum propriu, ci alergăm de la țintă la țintă, ca peștele după momeală. Satisfacția trecutului și fericirea viitorului ne poartă către o adâncire totală: dacă înainte era atât de bine și după vom putea face atât de multe, acum de ce ne e atât de rău? Există în noi temeri puternice care ne țin departe de potențial. Există comoditate, care ne împiedică să ne...

Citește mai mult...
Scurt tratat de minimalism

Scurt tratat de minimalism


Scris de | 1 apr. 2019

Despre minimalism, ca și despre alte abordări de nișă ale vieții, se poate discuta îndelung, uneori fără a ajunge la o concluzie neapărat bună. Respinsă de mulți, îmbrățișată de alții, perspectiva simplă a unui trai autentic poate fi prezentată cel mai bine, dincolo de toate, din experiență proprie. Am intrat în contact cu minimalismul cu ani în urmă, când am descoperit câteva materiale pe internet pe această temă. Pasionat de când mă știu de simplitate și de eficiență, acesta a venit ca un răspuns la o întrebare pe care nu mi-o pusesem niciodată conștient: cum aș putea trăi mai frumos? Astăzi drumul îmi e clar: mulțumește-te cu puțin, bucură-te de ceea ce ai, fii fericit acolo unde ești și reînvață să apreciez detaliile simple ale vieții. Într-o societate care ne bombardează cu nevoi, a trăi simplu devine o provocare majoră. Presați de frica de a nu fi învechiți sau mințiți de fericirea de după colț, alergăm către un viitor rareori clar definit. Din multitudinea de opțiuni, de unde știm ce ni se potrivește? Pentru mine, a fi minimalist nu este despre a avea sau despre a face, ci despre a fi. Despre a deveni o persoană mai autentică, mai profundă și mai liberă. Dincolo de toate, dacă un stil de viață nu îți provoacă creșterea, înseamnă că acesta nu e deloc demn de păstrat. În adevăratul sens al cuvântului, nu mă consider minimalist. Încă am o mulțime de haine prin dulapuri. Bicicletele, echipamentul de munte, schiurile și alte elemente necesare pasiunilor îmi aglomerează garsoniera. Îmi place să trăiesc într-o anumită doză de confort, astfel încât cotidianul să nu fie un stres, ci o plăcere. Dar, dincolo de acestea, cred că am reușit să îmi construiesc o mentalitate care să facă din lucruri nu un scop, ci un mijloc – tot ceea ce dețin sau fac constituie parte integrantă din activitățile care îmi formează viața. La ce mă refer, mai exact, și cum se materializează această abordare (pentru mine)? Am sintetizat mai jos câteva puncte: Am doar haine și echipamente pe care le folosesc. Nu mă interesează moda, nu ma deranjează să port aceleași tricouri, nu arunc un articol decât când nu mai poate să fie purtat. Îmi cumpăr doar atunci când am nevoie, având grijă să urmăresc reducerile și să caut un raport calitate/preț foarte bun. Da, etichetele mă lasă rece, calitatea primează, iar aparențele vin după utilitate. Resursele sunt importante, așa că le cheltui cât mai atent posibil. Dacă nu e necesar, nu se întâmplă: nu spăl dacă mașina nu e plină, nu las becurile sau laptopul deschis când nu sunt în cameră, nu țin internetul pornit pe...

Citește mai mult...
De ce mediocritatea e bună

De ce mediocritatea e buna


Scris de | 18 mart. 2019

Haos. Peste tot, lumea doar aleargă. Chiar și când stă, umblă. Până și relaxarea, acea perioadă când ar trebui să îți încarci bateriile, devine o corvoadă. Asta dacă o privești din afară, evident. Din interior, viciul succesului se arată splendid și de dorit. Sunt multe relele pe care societatea contemporană le oferă, majoritatea cosmetizate în haine frumoase (sunt și aspecte bune, dar ele constituie alt subiect). Peste toate, tronează cu îngâmfare, performanța. Brusc, ea devine accesibilă oricui, devenind o măsură după care suntem, cu toții, judecați. Astăzi, să fii cel mai bun nu e o opțiune, ci o obligație. Dacă nu spargi topurile, nu exiști. Ori ești printre primii din domeniul tău, ori poți foarte bine să pleci acasă. Nimeni – dar nimeni – nu o să îți ducă dorul. Din cauza globalizării și a dezvoltării tehnologiei, elitele au ajuns să fie prezentate ca ceva banal. Ele au devenit normalitatea. Așadar, muncești ca să ajungi și tu în top. Arzi banii părinților (dacă îi au) pe cea mai bună educație. Îți consumi tinerețea într-o facultate recunoscută, implicat în proiecte de voluntariat și cu trei joburi part-time. Odată ieșit în câmpul muncii, tragi ca un sclav 14 ore pe zi ca să dovedești că îți meriți locul. Munciți, munciți, munciți! se strigă de peste tot – a fi ocupat e noua virtute. Nu conștientizezi însă cât ești de orbit (decât poate la 40-50 de ani, când deja 3/4 din viață e gata): elitele sunt excepția, nu regula. Bineînțeles, bombardați fiind de Social Media, ne este greu să distingem adevărul. Presiunea este, pur și simplu, prea mare: viața celorlalți – cu device-urile, cu relațiile sau cu călătoriile lor – par rupte din filme. Subestimăm, deci, puterea mediocrității. Gândim tranșant: viața fie e trăită pe val, fie nu e deloc. Mediocritatea însă constituie cea mai bună abordare în materie de efort și rezultate. De asta este și preferată de majoritatea, nu pentru că e ușoară, ci pentru că este drumul sigur, cu rezultate previzibile. Iar a merge pe poteca bătută nu este, așa cum tot latră unii și alții, neapărat de rău. Există avantaje pe care avântul în necunoscut nu le poate contrabalansa, decât printr-o eventuală descoperire monstru care să compenseze anii de chin, de urmărire oarbă a țintei și de privare de fericire. Trăim într-o lume în care vom găsi mereu pe cineva mai sus decât noi. Oameni care câștigă mai mulți bani. Prieteni care au relații mai strălucite. Necunoscuți cu fotografii mai spectaculoase pe Instagram. Vecini cu mașini mai scumpe. Și tot așa, până alunecăm în fundul gropii cu stimă de sine. Ca să ne reabilităm, evident, muncim mai mult....

Citește mai mult...