reflectii


Bărbați ca altădată

Barbati ca altadata


Scris de | 16 nov. 2018

Niciodată nu cred că a fost mai greu în istorie să creezi relații profunde, autentice și pline de semnificații. Molima obținerii rezultatelor pe grabă a infectat și punțile dintre oameni, făcându-le, cel mai adesea, adevărate capcane putrede din care nu scapi neșifonat. Fetele au uitat să fie fete. Aura de mister, respectul față de sine și cunoașterea propriei valori sunt doar amintiri. Astăzi, dacă nu ai tupeu, dacă nu ești lipsită de maniere, dacă nu ceri – fără pudoare – ceea ce îți dorești, nu ești femeie, ci cârpă! Cuvintele sunt lipsite de gust, privirile fără voaluri, iar acțiunile fără înțelepciune. Cerințele, însă, rămân (cel puțin în teorie) la cote maxime! Băieții și-au uitat menirea, blocându-se în prezent: bărbăția înseamnă cuceriri de o noapte, bani și putere, distracții în văzul lumii. Ca să primești, trebuie să te aventurezi pe niște culmi de unde e atât de ușor să îți rupi gâtul! Și nu te întreabă nimeni dacă așa ești tu, dacă asta e ceea ce îți dorești – dacă nu vrei să fii codașul societății, trebuie să livrezi! Ca să prinzi o bucățică din fericire, treaba devine dificilă și uneori dureroasă. Depinde, însă, ceea ce cauți. Ca băiat, e datoria ta să iei inițiativa. Cred că aceasta devine provocarea majoră: cu riscul de a fi luat de fraier, să devii gentleman-ul de altă dată. Să respecți fata, să o iubești dincolo de (și uneori în lipsa) apropierea fizică, să îi oferi siguranță, să o ajuți să fie autentică, să o faci să știe că vei fi acolo și mâine, pentru că ți-ai luat un angajament, iar angajamentele se păstrează. O să i se pară ciudat. O să se minuneze că tu nu pui mâna. Că apreciezi o conversație inteligentă mai mult decât o petrecere zgomotoasă. Că te uiți la ea până în suflet, nu doar până sub haine. Dar, dacă o să mai fie acolo și a doua zi, o să fie pentru multe altele, căci știi că merită și că nu lupți în zadar. Nu tot ce sclipește e aur. De obicei, pentru ceea ce are valoare, trebuie să sapi și să transpiri abundent. Diamantele nu se găsesc în rândurile din față, ci ascunse adânc în beznă. Un bărbat știe asta și nu se dă în spate din fața efortului. Nu își calcă principiile și, mai mult decât orice, clădește, nu distruge. Când pășește în viața cuiva, o face ca să aducă valoare, nu să împroaște cu noroi. Iar dacă iese prost, își asumă și repară. Mai mult ca altă dată, femeile au nevoie să li se reamintească că sunt importante și că niciodată nu merită să se...

Citește mai mult...

Există glasuri ce te cheamă, asemeni serenadelor de sirenă, să îți urmezi aspirațiile. Privești către vârfuri, acolo unde cerul se îmbrățișează cu stânca, și simți cum sufletul ți-o ia la goană. Cu el, inima tropăie în ritmuri inumane, avântându-se spre limite pe care doar creierul se încăpățânează să le țină în picioare. Natura este o mare. Cu valuri de stimuli, provocări și impresii ce încântă ființa. Dacă te lași în brațele ei, nu ai cum să rămâi la fel. Fiecare pas, fiecare strop de sudoare și fiecare strângere din dinți te dezbracă în fața acestei mărețe ibovnice. Dintre toate, muntele e cel mai aprig. Dar și cel mai blând, dacă știi cum să îl iei. În fața maiestuozității sale, niciun om nu rămâne semeț. Îl privești și îți curg lacrimi nespuse. Îl admiri și sufletul ți se schimbă. Îl cucerești și devii de neînvins. Pe ale sale creste, descoperi puteri de extaz – nimeni care a urcat un munte nu s-a întors același în vale. Libertate – iată ce căutăm noi, muritorii, între astrele planetei. Veșnic înlănțuiți în efemeritate, reușitele contra naturii sunt singurele răzvrătiri pe care ni le permitem. Victorii iluzorii, ne hrănim din ele ca din veninul unui drog niciodată suficient. Când descoperi infinitul, viața cotidiană devine un praf de care te-ai debarasa oricând. Când afli muntele, clipele fără el devin chinuri deșarte. Natura este o mare. Muntele e o vrajă....

Citește mai mult...
Astăzi urăsc Bucureștiul

Astazi urasc Bucurestiul


Scris de | 9 aug. 2018

Niciodată scările de la metrou nu mi-au părut mai lungi, pașii mari, calculați, abia făcându-le față. Cu gândurile pierdute de toată zumzăiala obișnuită a orașului, cumpăr cartela oferind prea mult: – Am plecat două luni și am uitat prețul! justific. Zâmbetului meu îi răspunde o față amărâtă de propria viață. Nu o judec: închisă într-o dugheană de sticlă tanti nu face altceva decât să dea din mâini, fără rost, zi după zi. Trenul e ticsit – și asta uitasem. Transpir abundent cum numai prin Azerbaidjan pățeam. Colegii și colegele de suferință, asemenea. E ciudat să vezi bărbați la cămașă sau fete îmbrăcate elegant cum se murdăresc cu această iluzie a contemporaneității: muncă peste măsură pentru un trai (fără?) peste măsură. Cumva, omul e singurul animal care, în încercarea de a-și îmbunătăți viața, și-o distruge. Cu fruntea sus, evident. Nu mi-a plăcut Bucureștiul de la primul pas, făcut acum multă vreme, dar astăzi îl urăsc cât pentru 12 ani. Nu vreau să aud de parcurile frumoase, de clădirile cu arhitectură aparte sau de străzile bine îngrijite – căldura, traficul, noxele, gunoaiele, zgomotul, oamenii agitați și griul blocurilor mă înspăimântă. Schimb magistrala sub ochii implorând milă ai unei călugărițe. E neașteptat de tânără și, făcând abstracție de cuvertura deloc la modă, e chiar drăguță. Un impuls mă împinge să o întreb ce e cu viața ei, dar ezit până e târziu să mă întorc. Brusc, similitudinea dintre ea și ceilalți, trecătorii superiori care o judecă cu coada ochiului, îmi spintecă moalele capului: toți irosim fericirea pentru idealuri deșarte. Bulevardul e același ca în Iunie, când l-am părăsit. Băncile sunt pline de oameni singuri cu căței, dar parcările sunt goale – e perioada aceea a anului când lumea își amintește cum e să trăiești. Eu mă întorc la fel, deși poate puțin mai umblat: asta este tragedia individului, imposibilitatea de a-și corecta defectele. Suspin adânc, cu ochii alergându-mi în minte – nicicând Bucureștiul nu mi s-a părut mai urât: – O să îmi lipsești, oraș ponosit, știm amândoi...

Citește mai mult...


Scris de | 8 aug. 2018

Niciodată scările de la metrou nu mi-au părut mai lungi, pașii mari, calculați, abia făcându-le față. Cu gândurile pierdute de toată zumzăiala obișnuită a orașului, cumpăr cartela oferind prea mult: – Am plecat două luni și am uitat prețul! justific. Zâmbetului meu îi răspunde o față amărâtă de propria viață. Nu o judec: închisă într-o dugheană de sticlă tanti nu face altceva decât să dea din mâini, fără rost, zi după zi. Trenul e ticsit – și asta uitasem. Transpir abundent cum numai prin Azerbaidjan pățeam. Colegii și colegele de suferință, asemenea. E ciudat să vezi bărbați la cămașă sau fete îmbrăcate elegant cum se murdăresc cu această iluzie a contemporaneității: muncă peste măsură pentru un trai (fără?) peste măsură. Cumva, omul e singurul animal care, în încercarea de a-și îmbunătăți viața, și-o distruge. Cu fruntea sus, evident. Nu mi-a plăcut Bucureștiul de la primul pas, cu ani în urmă, dar astăzi îl urăsc cât pentru 12 ani. Nu vreau să aud de parcurile frumoase, de clădirile cu arhitectură aparte sau de străzile bine îngrijite – căldura, traficul, noxele, gunoaiele, zgomotul, oamenii agitați și griul blocurilor mă înspăimântă. Schimb magistrala, sub ochii implorând milă ai unei călugărițe. E neașteptat de tânără și, făcând abstracție de cuvertura deloc la modă, e chiar drăguță. Un impuls mă împinge să o întreb ce e cu viața ei, dar ezit până e târziu să mă întorc. Brusc, similitudinea dintre ea și ceilalți, trecătorii superiori care o judecă cu coada ochiului, îmi spintecă moalele capului: toți irosim fericirea pentru idealuri deșarte. Bulevardul e același ca în Iunie, când l-am părăsit. Băncile sunt pline de oameni singuri cu căței, dar parcările sunt goale – e perioada aceea a anului când lumea își amintește cum e să trăiești. Eu mă întorc la fel, deși poate puțin mai umblat: asta este tragedia individului: imposibilitatea de a-și corecta defectele. Suspin adânc, cu ochii alergându-mi în minte: nicicând Bucureștiul nu mi s-a părut mai urât. Șoptesc: – O să îmi lipsești, oraș ponosit, știm amândoi...

Citește mai mult...
De ce nu reușești în viață

De ce nu reusesti in viata


Scris de | 31 mai 2018

Există un număr de dezavantaje ce vin la pachet cu viața comodă pe care, tot mai mulți, ne-o permitem. Astfel, dincolo de beneficii și progres, se instalează amenințări gata să ne soarbă, cu tot ceea ce am fi putut realiza, la cel mai mic pas de neatenție. Asistam la un seminar ținut copiilor de clasa a 4-a despre importanța muncii, lecturii și a valorilor într-o lume relativizată. Vorbitorul, pentru a-și susține perspectiva și pentru a motiva audiența, a apelat la câteva exemple de personalități care, de-a lungul vieții, au avut de înfruntat obstacole majore pe drumul succesului – infirmități, umilințe, eșecuri etc. Privind în jur, însă, am constatat cât de puțin se aplică toate acestea – practic, ideea că nu contează de unde vii, și tu poți ajunge departe, nu își mai găsește locul aproape deloc în societate. Din contră, avem de luptat cu o mediocritate care are capacitatea de a ne submina existența. Grație creșterii nivelului de trai, bucurii până acum câțiva ani rezervate celor mai norocoși, au devenit accesibile tuturor. Astfel, problema nu e cum îți atinge potențialul înfruntând problemele, ci cum să înveți să ți-l atingi tocmai în lipsa acestora! Am un prieten bun care, de câteva luni, cochetează cu ideea unui IronMan. Spun „cochetează” pentru că antrenamentele lui când sunt, când nu sunt. Ceea ce șochează, însă, este că ieșea constant cu bicicleta când era frig și zăpadă pe străzi, dar prea puțin în zilele frumoase. Cum se poate asta? În cuvintele lui: „când trebuie să mă chinui, parcă are rost lupta – când toate merg bine, de ce să mă antrenez?” Fără să realizeze, mi-a oferit radiografia următorului mare zid de care urmează să ne lovim, la nivel individual, dar și la nivel de societate: trăim prea bine ca să mai muncim pentru excelență. Cu timpul, paradigma succesului s-a schimbat definitiv, într-un mod fundamental. Dacă în trecut dificultățile motivau oamenii să își atingă potențialul, astăzi lipsa acestora împiedică oamenii să crească. Avem joburi bune, bani suficienți, un nivel decent de satisfacție, de ce ne-am mai sparge singuri bula de confort? Și, în numele unei mulțumiri rupte din predicile extremiste ale unora, nu spargem nimic – ne ajunge cei care suntem. Ce nu observăm, din păcate, e că stagnarea nu există. Când ne plafonăm, de fapt o luăm la vale. Dacă nu creștem, ne uscăm. Iar dacă nu ne atingem potențialul, ne autocondamnăm la handicapuri emoționale care mai de care mai dăunătoare. Rezolvarea, însă, ia naștere chiar din miezul problemei: dacă dificultățile nu mai există, trebuie să învățăm să ni le creăm. Practic, viitorul e al acelora care sunt capabili (și dispuși) să își strice...

Citește mai mult...