reflectii


Nemulțumit de viața ta?

Nemultumit de viata ta?


Scris de | 11 ian. 2019

23 de zile, 18 ore și 24 de minute – atât s-a scurs de la apariția ultimei mele cărți, „Ținutul dintre Mări”. Într-o luni, pe seară, când afară ningea ca în povești, 40 de oameni își făceau loc în program pentru a fi prezenți la eveniment. De atunci, povestea excursiei pe bicicletă prin Caucaz e disponibilă pentru toți doritorii sau curioșii. Tot de atunci, însă, mai bine de jumătate din exemplare adună praf prin dulapuri (asta deși reacțiile de la cei care au citit deja cartea sunt mai mult decât încurajatoare). Am oftat des în perioada aceasta, recunosc. Devine frustrant să muncești sute de ore, să măiestrești mii de cuvinte și să te zbați să oferi tot ce ai mai bun, doar pentru ca rezultatele să se lase așteptate. Pentru un artist – de orice fel ar fi el – succesul se măsoară în numărul de oameni care îl apreciază. Și (lăsând deoparte marketingul) dacă nu reușești să îi atragi pe ceilalți către ceea ce oferi, aluneci foarte ușor în a-ți pune la îndoială calitatea. Tiparul, din păcate, se repetă și când vine vorba de articolele sau poeziile de pe blog – deși cei care le citesc le apreciază (aici apare și paradoxul), sunt prea puțini față de potențiala piață. Iar asta devine descurajant: de ce să mai scrii, dacă o faci aproape în zadar? Am descoperit, însă (pur accidental), cât de egoist și materialist gândesc. Treptat, dar cu o manifestare bruscă, am înțeles că ceea ce contează, de fapt, nu e cantitatea (și nu, nici calitatea) – dincolo de toate, important este ca eu să îmi fac partea: dacă ajut o singură persoană, oricât de puțin, atunci scriitura mea și-a atins scopul. Foarte adesea, judecăm succesul prin prisma oamenilor care ne apreciază. Bombardați cu reușitele altora, ne ridicăm etalonul pe culmi de glorie – dacă nu schimbăm lumea, atunci e în zadar. Suntem educați că putem fi orice ne dorim, dar că trebuie să fim cei mai buni. După muncă, rezultatele nu vor întârzia să apară, ni se spune. Viața, totuși, are altă socoteală. Dezvoltarea tehnologică și globalizarea au făcut aproape imposibil succesul pentru toată lumea. Deși niciodată în istorie acesta nu a fost mai tangibil, rar a fost mai îndepărtat. Astăzi, siguranța jobului nu mai există. Astăzi, nu mai e suficient să fii cel mai bun din sat, dacă nu ești cel mai bun de pe Internet. Astăzi, poți să fii un maestru în pătrățica ta, dar prea puțin în afara ei. Și, tot astăzi, comparația nu se mai face între tine și cerul de cunoscuți, ci între tine și lumea întreagă. Cu alte cuvinte: dacă nu...

Citește mai mult...
Bărbați ca altădată

Barbati ca altadata


Scris de | 16 nov. 2018

Niciodată nu cred că a fost mai greu în istorie să creezi relații profunde, autentice și pline de semnificații. Molima obținerii rezultatelor pe grabă a infectat și punțile dintre oameni, făcându-le, cel mai adesea, adevărate capcane putrede din care nu scapi neșifonat. Fetele au uitat să fie fete. Aura de mister, respectul față de sine și cunoașterea propriei valori sunt doar amintiri. Astăzi, dacă nu ai tupeu, dacă nu ești lipsită de maniere, dacă nu ceri – fără pudoare – ceea ce îți dorești, nu ești femeie, ci cârpă! Cuvintele sunt lipsite de gust, privirile fără voaluri, iar acțiunile fără înțelepciune. Cerințele, însă, rămân (cel puțin în teorie) la cote maxime! Băieții și-au uitat menirea, blocându-se în prezent: bărbăția înseamnă cuceriri de o noapte, bani și putere, distracții în văzul lumii. Ca să primești, trebuie să te aventurezi pe niște culmi de unde e atât de ușor să îți rupi gâtul! Și nu te întreabă nimeni dacă așa ești tu, dacă asta e ceea ce îți dorești – dacă nu vrei să fii codașul societății, trebuie să livrezi! Ca să prinzi o bucățică din fericire, treaba devine dificilă și uneori dureroasă. Depinde, însă, ceea ce cauți. Ca băiat, e datoria ta să iei inițiativa. Cred că aceasta devine provocarea majoră: cu riscul de a fi luat de fraier, să devii gentleman-ul de altă dată. Să respecți fata, să o iubești dincolo de (și uneori în lipsa) apropierea fizică, să îi oferi siguranță, să o ajuți să fie autentică, să o faci să știe că vei fi acolo și mâine, pentru că ți-ai luat un angajament, iar angajamentele se păstrează. O să i se pară ciudat. O să se minuneze că tu nu pui mâna. Că apreciezi o conversație inteligentă mai mult decât o petrecere zgomotoasă. Că te uiți la ea până în suflet, nu doar până sub haine. Dar, dacă o să mai fie acolo și a doua zi, o să fie pentru multe altele, căci știi că merită și că nu lupți în zadar. Nu tot ce sclipește e aur. De obicei, pentru ceea ce are valoare, trebuie să sapi și să transpiri abundent. Diamantele nu se găsesc în rândurile din față, ci ascunse adânc în beznă. Un bărbat știe asta și nu se dă în spate din fața efortului. Nu își calcă principiile și, mai mult decât orice, clădește, nu distruge. Când pășește în viața cuiva, o face ca să aducă valoare, nu să împroaște cu noroi. Iar dacă iese prost, își asumă și repară. Mai mult ca altă dată, femeile au nevoie să li se reamintească că sunt importante și că niciodată nu merită să se...

Citește mai mult...

Există glasuri ce te cheamă, asemeni serenadelor de sirenă, să îți urmezi aspirațiile. Privești către vârfuri, acolo unde cerul se îmbrățișează cu stânca, și simți cum sufletul ți-o ia la goană. Cu el, inima tropăie în ritmuri inumane, avântându-se spre limite pe care doar creierul se încăpățânează să le țină în picioare. Natura este o mare. Cu valuri de stimuli, provocări și impresii ce încântă ființa. Dacă te lași în brațele ei, nu ai cum să rămâi la fel. Fiecare pas, fiecare strop de sudoare și fiecare strângere din dinți te dezbracă în fața acestei mărețe ibovnice. Dintre toate, muntele e cel mai aprig. Dar și cel mai blând, dacă știi cum să îl iei. În fața maiestuozității sale, niciun om nu rămâne semeț. Îl privești și îți curg lacrimi nespuse. Îl admiri și sufletul ți se schimbă. Îl cucerești și devii de neînvins. Pe ale sale creste, descoperi puteri de extaz – nimeni care a urcat un munte nu s-a întors același în vale. Libertate – iată ce căutăm noi, muritorii, între astrele planetei. Veșnic înlănțuiți în efemeritate, reușitele contra naturii sunt singurele răzvrătiri pe care ni le permitem. Victorii iluzorii, ne hrănim din ele ca din veninul unui drog niciodată suficient. Când descoperi infinitul, viața cotidiană devine un praf de care te-ai debarasa oricând. Când afli muntele, clipele fără el devin chinuri deșarte. Natura este o mare. Muntele e o vrajă....

Citește mai mult...
Astăzi urăsc Bucureștiul

Astazi urasc Bucurestiul


Scris de | 9 aug. 2018

Niciodată scările de la metrou nu mi-au părut mai lungi, pașii mari, calculați, abia făcându-le față. Cu gândurile pierdute de toată zumzăiala obișnuită a orașului, cumpăr cartela oferind prea mult: – Am plecat două luni și am uitat prețul! justific. Zâmbetului meu îi răspunde o față amărâtă de propria viață. Nu o judec: închisă într-o dugheană de sticlă tanti nu face altceva decât să dea din mâini, fără rost, zi după zi. Trenul e ticsit – și asta uitasem. Transpir abundent cum numai prin Azerbaidjan pățeam. Colegii și colegele de suferință, asemenea. E ciudat să vezi bărbați la cămașă sau fete îmbrăcate elegant cum se murdăresc cu această iluzie a contemporaneității: muncă peste măsură pentru un trai (fără?) peste măsură. Cumva, omul e singurul animal care, în încercarea de a-și îmbunătăți viața, și-o distruge. Cu fruntea sus, evident. Nu mi-a plăcut Bucureștiul de la primul pas, făcut acum multă vreme, dar astăzi îl urăsc cât pentru 12 ani. Nu vreau să aud de parcurile frumoase, de clădirile cu arhitectură aparte sau de străzile bine îngrijite – căldura, traficul, noxele, gunoaiele, zgomotul, oamenii agitați și griul blocurilor mă înspăimântă. Schimb magistrala sub ochii implorând milă ai unei călugărițe. E neașteptat de tânără și, făcând abstracție de cuvertura deloc la modă, e chiar drăguță. Un impuls mă împinge să o întreb ce e cu viața ei, dar ezit până e târziu să mă întorc. Brusc, similitudinea dintre ea și ceilalți, trecătorii superiori care o judecă cu coada ochiului, îmi spintecă moalele capului: toți irosim fericirea pentru idealuri deșarte. Bulevardul e același ca în Iunie, când l-am părăsit. Băncile sunt pline de oameni singuri cu căței, dar parcările sunt goale – e perioada aceea a anului când lumea își amintește cum e să trăiești. Eu mă întorc la fel, deși poate puțin mai umblat: asta este tragedia individului, imposibilitatea de a-și corecta defectele. Suspin adânc, cu ochii alergându-mi în minte – nicicând Bucureștiul nu mi s-a părut mai urât: – O să îmi lipsești, oraș ponosit, știm amândoi...

Citește mai mult...


Scris de | 8 aug. 2018

Niciodată scările de la metrou nu mi-au părut mai lungi, pașii mari, calculați, abia făcându-le față. Cu gândurile pierdute de toată zumzăiala obișnuită a orașului, cumpăr cartela oferind prea mult: – Am plecat două luni și am uitat prețul! justific. Zâmbetului meu îi răspunde o față amărâtă de propria viață. Nu o judec: închisă într-o dugheană de sticlă tanti nu face altceva decât să dea din mâini, fără rost, zi după zi. Trenul e ticsit – și asta uitasem. Transpir abundent cum numai prin Azerbaidjan pățeam. Colegii și colegele de suferință, asemenea. E ciudat să vezi bărbați la cămașă sau fete îmbrăcate elegant cum se murdăresc cu această iluzie a contemporaneității: muncă peste măsură pentru un trai (fără?) peste măsură. Cumva, omul e singurul animal care, în încercarea de a-și îmbunătăți viața, și-o distruge. Cu fruntea sus, evident. Nu mi-a plăcut Bucureștiul de la primul pas, cu ani în urmă, dar astăzi îl urăsc cât pentru 12 ani. Nu vreau să aud de parcurile frumoase, de clădirile cu arhitectură aparte sau de străzile bine îngrijite – căldura, traficul, noxele, gunoaiele, zgomotul, oamenii agitați și griul blocurilor mă înspăimântă. Schimb magistrala, sub ochii implorând milă ai unei călugărițe. E neașteptat de tânără și, făcând abstracție de cuvertura deloc la modă, e chiar drăguță. Un impuls mă împinge să o întreb ce e cu viața ei, dar ezit până e târziu să mă întorc. Brusc, similitudinea dintre ea și ceilalți, trecătorii superiori care o judecă cu coada ochiului, îmi spintecă moalele capului: toți irosim fericirea pentru idealuri deșarte. Bulevardul e același ca în Iunie, când l-am părăsit. Băncile sunt pline de oameni singuri cu căței, dar parcările sunt goale – e perioada aceea a anului când lumea își amintește cum e să trăiești. Eu mă întorc la fel, deși poate puțin mai umblat: asta este tragedia individului: imposibilitatea de a-și corecta defectele. Suspin adânc, cu ochii alergându-mi în minte: nicicând Bucureștiul nu mi s-a părut mai urât. Șoptesc: – O să îmi lipsești, oraș ponosit, știm amândoi...

Citește mai mult...