reflectii


Se întâmplă un fenomen ciudat în mintea noastră de animale superioare când vine vorba despre viață: subestimăm prezentul, dar supraestimăm trecutul și viitorul. Inconștienți, oferim mai multă valoare acestor două entități, fără să realizăm că ne punem, deci, fericirea în mâini necunoscute. Trecutul, pe de o parte, nu ne mai aparține. A fost și rămâne istorie. Cu bunele sau relele sale, nu se mai întoarce. Însă, pentru că memoria ne joacă feste, îl evocăm mai spectaculos, mai frumos și mai plin de satisfacții. E normal: nu ne amintim decât ceea ce ne marchează, iar mecanismele de protecție interioare țin durerea cât mai departe (uneori, chiar și cele mai mari nereușite sunt îmbrăcate în haine de sens și nostalgie). Pe de altă parte, viitorul nu ne-a aparținut niciodată. Sperăm că o să apară, dar nu avem nicio garanție. Îl planificăm și îl visăm, dar nu stă în puterea noastră să devină realitate. Din această cauză îl și investim cu atât de multă putere: reprezintă un cec în alb, pe care îl putem picta cum ne dorim (în imaginație și din vorbe, căci atunci când vine vorba de practică, situația se schimbă radical). Dacă din trecut ne amintim doar ce e frumos, în viitor proiectăm, pe același principiu, doar bucuriile. Construim, deci, un idealism perpetuu, care, deși poate avea implicații pozitive, are și marea vină de a ne distruge prezentul. În jur, totul se trăiește la maximum. Din multitudinea de zgomote sociale, răzbat către individ doar cele mai puternice și insistente strigăte (inevitabil, le asociem ca fiind și cele mai calitative și de dorit). Dacă nu trăiești pe val, nu trăiești deloc! Ești forțat, ca să câștigi, să scoți capul dintre toți ceilalți, care încearcă exact același lucru. Pe Social Media nu exiști, dacă nu ai fotografii spectaculoase. Cărțile nu ți se vând, dacă nu sunt extraordinare. La job nu ești promovat, dacă nu ești un geniu. Și, tot așa, ți se spune că, dacă nu ești în vârf, poți, la fel de bine, să nu fii deloc! Prezentul devine astfel un chin din care fiecare se luptă să evadeze. Încotro? Nici nu mai contează, cât timp ești aclamat de ceilalți. Tocmai lipsa de direcție însă aduce cea mai mare nefericire. Nu mai știm să urmăm un drum propriu, ci alergăm de la țintă la țintă, ca peștele după momeală. Satisfacția trecutului și fericirea viitorului ne poartă către o adâncire totală: dacă înainte era atât de bine și după vom putea face atât de multe, acum de ce ne e atât de rău? Există în noi temeri puternice care ne țin departe de potențial. Există comoditate, care ne împiedică să ne...

Citește mai mult...
Scurt tratat de minimalism

Scurt tratat de minimalism


Scris de | 1 apr. 2019

Despre minimalism, ca și despre alte abordări de nișă ale vieții, se poate discuta îndelung, uneori fără a ajunge la o concluzie neapărat bună. Respinsă de mulți, îmbrățișată de alții, perspectiva simplă a unui trai autentic poate fi prezentată cel mai bine, dincolo de toate, din experiență proprie. Am intrat în contact cu minimalismul cu ani în urmă, când am descoperit câteva materiale pe internet pe această temă. Pasionat de când mă știu de simplitate și de eficiență, acesta a venit ca un răspuns la o întrebare pe care nu mi-o pusesem niciodată conștient: cum aș putea trăi mai frumos? Astăzi drumul îmi e clar: mulțumește-te cu puțin, bucură-te de ceea ce ai, fii fericit acolo unde ești și reînvață să apreciez detaliile simple ale vieții. Într-o societate care ne bombardează cu nevoi, a trăi simplu devine o provocare majoră. Presați de frica de a nu fi învechiți sau mințiți de fericirea de după colț, alergăm către un viitor rareori clar definit. Din multitudinea de opțiuni, de unde știm ce ni se potrivește? Pentru mine, a fi minimalist nu este despre a avea sau despre a face, ci despre a fi. Despre a deveni o persoană mai autentică, mai profundă și mai liberă. Dincolo de toate, dacă un stil de viață nu îți provoacă creșterea, înseamnă că acesta nu e deloc demn de păstrat. În adevăratul sens al cuvântului, nu mă consider minimalist. Încă am o mulțime de haine prin dulapuri. Bicicletele, echipamentul de munte, schiurile și alte elemente necesare pasiunilor îmi aglomerează garsoniera. Îmi place să trăiesc într-o anumită doză de confort, astfel încât cotidianul să nu fie un stres, ci o plăcere. Dar, dincolo de acestea, cred că am reușit să îmi construiesc o mentalitate care să facă din lucruri nu un scop, ci un mijloc – tot ceea ce dețin sau fac constituie parte integrantă din activitățile care îmi formează viața. La ce mă refer, mai exact, și cum se materializează această abordare (pentru mine)? Am sintetizat mai jos câteva puncte: Am doar haine și echipamente pe care le folosesc. Nu mă interesează moda, nu ma deranjează să port aceleași tricouri, nu arunc un articol decât când nu mai poate să fie purtat. Îmi cumpăr doar atunci când am nevoie, având grijă să urmăresc reducerile și să caut un raport calitate/preț foarte bun. Da, etichetele mă lasă rece, calitatea primează, iar aparențele vin după utilitate. Resursele sunt importante, așa că le cheltui cât mai atent posibil. Dacă nu e necesar, nu se întâmplă: nu spăl dacă mașina nu e plină, nu las becurile sau laptopul deschis când nu sunt în cameră, nu țin internetul pornit pe...

Citește mai mult...
De ce mediocritatea e bună

De ce mediocritatea e buna


Scris de | 18 mart. 2019

Haos. Peste tot, lumea doar aleargă. Chiar și când stă, umblă. Până și relaxarea, acea perioadă când ar trebui să îți încarci bateriile, devine o corvoadă. Asta dacă o privești din afară, evident. Din interior, viciul succesului se arată splendid și de dorit. Sunt multe relele pe care societatea contemporană le oferă, majoritatea cosmetizate în haine frumoase (sunt și aspecte bune, dar ele constituie alt subiect). Peste toate, tronează cu îngâmfare, performanța. Brusc, ea devine accesibilă oricui, devenind o măsură după care suntem, cu toții, judecați. Astăzi, să fii cel mai bun nu e o opțiune, ci o obligație. Dacă nu spargi topurile, nu exiști. Ori ești printre primii din domeniul tău, ori poți foarte bine să pleci acasă. Nimeni – dar nimeni – nu o să îți ducă dorul. Din cauza globalizării și a dezvoltării tehnologiei, elitele au ajuns să fie prezentate ca ceva banal. Ele au devenit normalitatea. Așadar, muncești ca să ajungi și tu în top. Arzi banii părinților (dacă îi au) pe cea mai bună educație. Îți consumi tinerețea într-o facultate recunoscută, implicat în proiecte de voluntariat și cu trei joburi part-time. Odată ieșit în câmpul muncii, tragi ca un sclav 14 ore pe zi ca să dovedești că îți meriți locul. Munciți, munciți, munciți! se strigă de peste tot – a fi ocupat e noua virtute. Nu conștientizezi însă cât ești de orbit (decât poate la 40-50 de ani, când deja 3/4 din viață e gata): elitele sunt excepția, nu regula. Bineînțeles, bombardați fiind de Social Media, ne este greu să distingem adevărul. Presiunea este, pur și simplu, prea mare: viața celorlalți – cu device-urile, cu relațiile sau cu călătoriile lor – par rupte din filme. Subestimăm, deci, puterea mediocrității. Gândim tranșant: viața fie e trăită pe val, fie nu e deloc. Mediocritatea însă constituie cea mai bună abordare în materie de efort și rezultate. De asta este și preferată de majoritatea, nu pentru că e ușoară, ci pentru că este drumul sigur, cu rezultate previzibile. Iar a merge pe poteca bătută nu este, așa cum tot latră unii și alții, neapărat de rău. Există avantaje pe care avântul în necunoscut nu le poate contrabalansa, decât printr-o eventuală descoperire monstru care să compenseze anii de chin, de urmărire oarbă a țintei și de privare de fericire. Trăim într-o lume în care vom găsi mereu pe cineva mai sus decât noi. Oameni care câștigă mai mulți bani. Prieteni care au relații mai strălucite. Necunoscuți cu fotografii mai spectaculoase pe Instagram. Vecini cu mașini mai scumpe. Și tot așa, până alunecăm în fundul gropii cu stimă de sine. Ca să ne reabilităm, evident, muncim mai mult....

Citește mai mult...
Sunt un frustrat

Sunt un frustrat


Scris de | 6 mart. 2019

Nu că nu am fi toți, dar hai să mă rezum doar la mine. Mă frustrează multe pe lumea asta, știu. Sunt, în adânc, un optimist: cred și sper că planeta poate fi mai bună decât este, așa că lupt. Cam fără rezultat… Mă frustrează promovarea non-valorilor. A trendurilor ieftine și a superficialității. Urăsc consumul, confortul și toate „beneficiile” pe care lumea modernă ni le oferă. Și gălăgia. Și timpul petrecut pe Internet. Și relațiile care suferă pentru că stăm cu telefoanele în mână. Și politica, cu toate nulitățile ajunse în funcție. Și profesorii comuniști. Și prietenii care te caută doar când au nevoie de tine. Și oamenii care se leagă de cum le spui, ca să ignore ce le spui. De asemenea, mă frustrează că femeile nu mai sunt femei. Vor independență. Vor carieră. Vor să arate că se descurcă singure și că le pot face ele pe toate. A avea grijă de cei dragi a devenit o idioțenie, dar a avea grijă de șefi, e virtute. Evident, nici cu bărbații nu îmi e rușine: am ajuns o adunătură de plângăcioși, preocupați de asortarea hainelor, de lăsarea gleznelor goale și de pensarea sprâncenelor. Să fim responsabili, maturi și puternici, am uitat. Asta presupunând că am știut vreodată. Mă frustrează și moda, goana aceasta după cârpe uitându-le scopul. Și schimbatul smartphone-urilor periodic. Și mâncatul în oraș sau dormitul la hoteluri. Și aglomerarea vieții cu lucruri. Și cheltuitul banilor doar pe plăceri. Practic, cam tot ce ține de aparențe, îmi dă cu rest. Urăsc răutatea dintre oameni. Invidia, duplicitatea și diplomația. Dacă am fi mai direcți unii cu alții, am construi legături mai puternice. Așa, ne ascundem după măști cosmetizate, care devin, în timp, ziduri. Mă frustrează falsitatea. Sau o fată care îmi spune să o iubesc pentru suflet, dar ea se îngrijește doar de corp. Cu machiaj, țoale și altele. Nu pot accepta fuga de responsabilitate, traiul (doar) în prezent și mândria de a fi „milenial” – zero realizări, dar aroganță ca pentru 1000. E frustrant să faci parte din cea mai de rahat generație a ultimilor 200 de ani! Dar așa stau lucrurile și mergem înainte… Peste toate, mă frustrează singurătatea. Atât de puțini mai stăm pentru ceea ce contează! Căci, dacă te ridici și îți asumi cu voce tare valorile, ești marginalizat. Am ajuns să preferăm falsuri frumos ambalate, decât autenticitate brută, care uneori rănește. Suntem niște victime care luptăm pentru mila societății. A, mă mai frustrează ceva: că sunt un frustrat care nu vede nicio cale de ieșire din groapă. Sau, dacă o vede, își dă seama că nu merită efortul să iasă de acolo, lumea...

Citește mai mult...
Nemulțumit de viața ta?

Nemultumit de viata ta?


Scris de | 11 ian. 2019

23 de zile, 18 ore și 24 de minute – atât s-a scurs de la apariția ultimei mele cărți, „Ținutul dintre Mări”. Într-o luni, pe seară, când afară ningea ca în povești, 40 de oameni își făceau loc în program pentru a fi prezenți la eveniment. De atunci, povestea excursiei pe bicicletă prin Caucaz e disponibilă pentru toți doritorii sau curioșii. Tot de atunci, însă, mai bine de jumătate din exemplare adună praf prin dulapuri (asta deși reacțiile de la cei care au citit deja cartea sunt mai mult decât încurajatoare). Am oftat des în perioada aceasta, recunosc. Devine frustrant să muncești sute de ore, să măiestrești mii de cuvinte și să te zbați să oferi tot ce ai mai bun, doar pentru ca rezultatele să se lase așteptate. Pentru un artist – de orice fel ar fi el – succesul se măsoară în numărul de oameni care îl apreciază. Și (lăsând deoparte marketingul) dacă nu reușești să îi atragi pe ceilalți către ceea ce oferi, aluneci foarte ușor în a-ți pune la îndoială calitatea. Tiparul, din păcate, se repetă și când vine vorba de articolele sau poeziile de pe blog – deși cei care le citesc le apreciază (aici apare și paradoxul), sunt prea puțini față de potențiala piață. Iar asta devine descurajant: de ce să mai scrii, dacă o faci aproape în zadar? Am descoperit, însă (pur accidental), cât de egoist și materialist gândesc. Treptat, dar cu o manifestare bruscă, am înțeles că ceea ce contează, de fapt, nu e cantitatea (și nu, nici calitatea) – dincolo de toate, important este ca eu să îmi fac partea: dacă ajut o singură persoană, oricât de puțin, atunci scriitura mea și-a atins scopul. Foarte adesea, judecăm succesul prin prisma oamenilor care ne apreciază. Bombardați cu reușitele altora, ne ridicăm etalonul pe culmi de glorie – dacă nu schimbăm lumea, atunci e în zadar. Suntem educați că putem fi orice ne dorim, dar că trebuie să fim cei mai buni. După muncă, rezultatele nu vor întârzia să apară, ni se spune. Viața, totuși, are altă socoteală. Dezvoltarea tehnologică și globalizarea au făcut aproape imposibil succesul pentru toată lumea. Deși niciodată în istorie acesta nu a fost mai tangibil, rar a fost mai îndepărtat. Astăzi, siguranța jobului nu mai există. Astăzi, nu mai e suficient să fii cel mai bun din sat, dacă nu ești cel mai bun de pe Internet. Astăzi, poți să fii un maestru în pătrățica ta, dar prea puțin în afara ei. Și, tot astăzi, comparația nu se mai face între tine și cerul de cunoscuți, ci între tine și lumea întreagă. Cu alte cuvinte: dacă nu...

Citește mai mult...