reflectii


Măști. Străini. Și pierduți.

Masti. Straini. Si pierduti.


Scris de | 1 mart. 2015

Mă îndrept ușor spre oglindă și, cu teamă parcă, îndrăznesc să mă privesc în ochi. Mă uit atent, încercând să străpung verdele-căprui al acestora, în speranța unei regăsiri complete a sinelui. Cândva demult m-am pierdut de mine, iar singura cale care mi-a rămas să mă găsesc e să privesc adânc în mine. Și cum aș putea face asta, dacă nu intrând pe așa-zisa „fereastră a sufletului” – ochii? Doar că mă uit și nu văd. Nu mă văd. Dau la o parte praful așezat de timp, doar ca să descopăr o suprafață dură, ca de sticlă. Încerc să mă apropii de imaginea reflectată și încep să îmi pipăi fața cu degetele. E dură, rece, distantă! Nu o recunosc. Și, culmea, parcă nici ea nu mă recunoaște. Ochii – cândva vâlvătăi de lumină – acum se sting calm în orbite. Mă îndepărtez dezgustat și fug către celălalt colț al casei. Mă arunc pe pat și îmi înec lacrimile în pernele pufoase. Minutele trec și trec și eu cu ele. Parcă prin acel șuvoi de apă sărată mi se scurg toate: amintiri, speranțe, așteptări. Într-un final îmi fac curaj să mă ridic, deși simt că dacă aș petrece veșnicia aruncat acolo nu mi-ar fi suficient. Iau o poză cu tine și încep să-ți analizez chipul. De fapt, încerc să trec dincolo de el. Și dincolo de vorbele pe care le spuneai. Și de faptele pe care le făceai. Dar, în trecerea mea pe deasupra imaginii tale imortalizate-n hârtie, simt aceeași duritate și răceală de pe propria-mi față. Ce s-a întâmplat oare cu noi? Așa am fost dintotdeauna sau ne-am schimbat pe parcurs? Iar de cunoscut, ce am cunoscut? Cu fotografia ta încă în mână și cu tine încă în gând mă îndrept spre fereastră să privesc două minute soarele ce tocmai a ieșit de după nori. Dau perdeaua într-o parte și mă las scăldat în lumina caldă și senină a astrului îndepărtat. Oare de ce nu suntem și noi, oamenii, ca soarele? El încălzește de atât de departe, în timp ce noi ne înghețăm unii pe alții de atât de aproape… Și uit: de tine, de mine, de el. Atenția îmi e brusc atrasă de goana neîncetată a oamenilor de pe străzi. Nu pot să nu mă întreb: unde se duc? Și de unde vin? Și de ce se grăbesc? Căci toți, cu fețe care mai de care mai diverse, își irosesc viața spre undeva. Și îndrăznesc să-mi odihnesc privirea pe chipurile lor: poate că mă regăsesc în ochii lor, dacă în ai mei m-am pierdut. Și, cine știe, poate că ei se vor regăsi în ai mei. Dar pe fețele lor...

Citește mai mult...

Astăzi îl așteptăm pe mâine. Mâine pe celălalt mâine. Săptămâna viitoare vrem să vină. Sau luna următoare. Sau anul. Sau… Așteptăm un viitor mai bun. Un viitor în care să scăpăm de anumite probleme și în care să ne bucurăm mai mult de fericire. Oare nu ne întrebăm, însă, de unde să îl luăm? Cine să îl creeze, dacă nu noi? De unde până unde speranța asta că ne va fii mai bine? De unde iluzia? De la prea multă așteptare, probabil. Căci așa ne-am învățat, să ne agățăm iluziile în cuiul speranței de mâine. Dăm prea puțină importanță activităților de astăzi, dar vrem ca rezultatele uriașe să apară. Și ajungem să fim nefericiți și acum, dar și după. Căci la ce bun să te încrezi într-un viitor mai bun? Adică e bine, dar de unde să-l iei? Și nu cumva tot ce facem e să ne amăgim, ridicându-ne așteptările? Și uităm de prezent – deși aici trăim. Și uităm de responsabilități, deși de așa ceva niciodată nu se scapă. Poate că e mai ușor să ne ancorăm într-un timp ce nu-i al nostru. Poate de asta așteptăm mereu week-end-ul, primăvara sau vacanța. Poate de asta nu facem acum ceea ce trebuie. Și, nu în ultimul rând, poate că din cauza asta nu suntem fericiți la fiecare pas. Pentru că așteptăm să fim fericiți la următorul. Sursă foto:...

Citește mai mult...
Articol idiot cu DE CE-uri

Articol idiot cu DE CE-uri


Scris de | 6 feb. 2015

De ce trăiești? De ce te trezești dimineața? De ce te dai jos din pat și te apuci de treabă? De ce sari peste micul dejun? Sau de ce nu sari, dar mănânci numai prostii? De ce faci ceea ce faci ca să îți câștigi existența? De ce jobul acesta și nu altul? De ce mergi la școală? De ce înveți? De ce citești? De ce petreci atât timp pe Facebook? De ce te uiți la filme/seriale? De ce alergi? De ce mergi cu bicicleta? De ce nu mergi pe jos, ci doar cu mașina? De ce nu ieși mai des în parc? De ce nu faci ceea ce îți place? De ce nu călătorești mai mult? De ce nu iubești mai sincer? De ce nu asculți mai mult? De ce nu ești mai atent la lumea din jurul tău? De ce nu întinzi o mână de ajutor? De ce nu visezi? De ce nu acționezi? De ce umbli pe drumul pe care umbli? De ce te grăbești atât de tare pe el? Sau, din contră, de ce mergi atât de încet? De ce nu deschizi ochii și după alte oportunități? Și de ce nu știi motivația din spatele propriilor decizii? De ce locuiești acolo unde locuiești? De ce ai lângă tine oamenii pe care îi ai? De ce te dedici activităților cărora te dedici? De ce nu investești mai mult timp în lucrurile care contează pentru tine? Sau în relații… De ce ești fericit? Sau, dacă nu ești, de ce nu ești? Iar dacă nu ești, de ce nu faci ceva ca să fii? Și…de ce nu trăiești?   De ce…”de ce?”? (În loc de concluzie) De ce „de ce?”? Pentru că răspunzând „de ce?”-urilor afli rezolvare și la orice alte întrebări ai avea. Și pentru că nimic nu e mai introspectiv ca o întrebare care sapă la baza motivațiilor tale, ajungându-ți în suflet. De ce întrebări și nu răspunsuri? Pentru că nu să găsești e cel mai important, ci să cauți. Și nu să ajungi departe contează, ci important e să mergi înainte. De ce nu mai multe „de ce?”-uri? De ce acestea și nu altele? Și de ce formulate astfel? Ei bine, pentru că… …răspunsurile (sper să) le descoperi singur! Imagine:...

Citește mai mult...
A FOST sau AR FI PUTUT FI?

A FOST sau AR FI PUTUT FI?


Scris de | 22 ian. 2015

În viață, sunt multe ocaziile în care o dăm în bară. La fel, multe sunt și situațiile când greșim, când spunem ceea ce nu trebuie sau când acționăm prost. Și asta fără să punem la socoteală oportunitățile ratate și șansele de care nu am profitat. Cum, necum – cu noi pe fază sau nu – timpul trece. Și trece fără să ne lase speranța unei a doua ocazii. Ce e dus, dus rămâne. Bun sau rău, valoros sau destul de ieftin…pentru el nu are nicio importanță. Căci nu face altceva decât să ia totul și să îl arunce în spate, ferecând apoi intrarea în castelul amintirilor. Te lasă – ca o încununare ironică a tabloului parcă – să privești pe geamurile minții, dar fără să poți interveni. Pot să îți curgă lacrimi amare sau să îți încolțească zâmbete în colț de gură…degeaba. Trecutul nu va fi niciodată altceva decât trecut. De asta, dacă astăzi greșești, n-are nici un rost să crezi că te vei revanșa mâine. De asta, suntem cu toții datori să trăim fiecare clipă la înălțime. Așa cum ne-o dorim, adică după cum ne-o murmură adâncurile sufletelor noastre. Între ce a fost și ce o să vină există un singur moment: ceea ce este. Iar noi, ca niște ființe aruncate în lupta dintre cele două fluxuri, trebuie să învățăm să ne păstrăm neutralitatea. Fără goane nebune după speranțele viitorului și fără pierderi prelungite în amintirile trecutului… Dacă acum nu te bucuri, nu o să poți fi fericit mai târziu și pentru ieri. Dacă astăzi nu investești în relații, peste un timp să nu te mire că îți plângi dorurile de unul singur. Dacă, la fiecare pas, nu îți asculți inima, nu-ți face iluzii că ea îți va mai șopti pentru mult timp, drumul. Că faci altă( )dată ceea ce nu faci la timp, nu e decât o minciună ambalată frumos, în hârtii de scuză bună. Nu poți recupera într-un viitor ce nu îți aparține ceea ce ai pierdut într-un trecut de care ți-ai bătut joc! Nu ai înțeles rostul clipelor la timp…De ce le-ai înțelege la netimp? Și de unde speranța asta bolnavă spre mai bine? Tot de prin ambalaje izvorâtă? Și, deși nu ne place, ocaziile pe care le primim, le primim doar o singură dată. Și, chiar și atunci când parcă ne lovim de o „a doua șansă”, oare câte nu pierdem pentru că nu am profitat de prima? Uităm de unicitatea clipelor și de frumusețea momentelor…oare cum ar fi curs viața noastră dacă nu ne-am fi lăsat loc de regrete? Dacă astăzi nu te bucuri de UN fulg de nea, dar te bucuri mâine de ALT...

Citește mai mult...
Can you see the stars?

Can you see the stars?


Scris de | 3 ian. 2015

În seara asta, cerul nu e plin de stele. Sau, dacă e, eu nu le pot vedea. Nu știu unde s-au dus, căci doar cu puțin timp înainte erau fără număr. Întreaga boltă era înțepată de milioane de sclipiri calde de lumină, ce parcă aduceau depărtarea mai aproape. Le-am privit nu doar o dată. Și, cu fiecare ocazie în care îmi aruncam ochii spre ele, gândurile îmi fugeau către tine. Nu toate ajungeau, dar niciunul nu rămânea neplecat. Acum? Acum tăcere. Dar nu orice fel de tăcere, ci una ce doare. Nu știi cum doare tăcerea? Nici să nu îți dorești să afli! Îți vine să urli, de atâta liniște. Și vrei să se termine. Doar că, cu cât vrei mai tare, cu atât se prelungește mai mult. Parcă e un vis urât din care nu te mai poți trezi. Dar să revin la stelele noastre. Îți amintești cât de frumoase erau? Și cum am fi putut sta clipe în șir uitându-ne la ele? Erau mereu aceleași și de fiecare dată altele. Iar noi, odată cu ele, sclipeam în noaptea celuilalt. Aduceam culoare într-o mare de negru. Oare cum de am plecat? Și oare unde ne-am dus? Și oare de ce nu ne întoarcem? Din păcate, frumosul s-a terminat înainte să înceapă. Din fericire, cerul e suficient de încăpător pentru amândoi. E trist că vom rămâne doar cu amintirile, dar totuși, suntem fericiți că avem cu ce rămâne. În seara asta, cerul nu e plin de stele. Sau, dacă e, eu nu le pot vedea. Dar o să aștept, până or să apară. O să ies în zăpada rece și-n frig, o să mă fac confortabil printre fulgii de gheață și o să mă apuc să număr clipele până la tine. Căci poate că o să vii. Da, poate că vei răsări iarăși printre norii cerului meu! Și poate că, de data asta, vei răsări ca să nu mai apui… Mi-e teamă, însă, să n-aștept prea mult. Căci, nu de puține ori, un timp prea lung prin viscol și iarnă se dovedește fatal. Nu pentru mine, ci pentru noi. Mi-e teamă, însă, să n-aștepți prea mult.  ...

Citește mai mult...