Dacă aș putea șterge amintirile urâte care îmi brăzdează sufletul, dar pierzându-le și pe cele frumoase, le-aș ține pe toate. Dacă, evitând tristețea, aș rata fericirea, aș îmbrățișa durerea cu toată inima, fără ezitări și regrete. Viața este, din start, o prostie. Te naști fără să alegi unde, când și în ce context. Crești înconjurat de oameni care, deși cel mai adesea îți vor binele, nu au aproape deloc habar cum să îl implementeze. Continui cu alegerea unei cariere, fix la vârsta când nu știi nici ce vrei să faci mâine, dar peste ani! Apoi urmează bătăile de cap cu ceilalți , dragostea și intratul în rândul societății. Practic, joci cu ceea ce primești, iar menirea ta e să înveți să accepți realitatea și să dai tot ce ai mai bun ca să obții maximul din traiul pe acest pământ. Pe drum, îți creionezi amintirile. Timpul – binecuvântare și blestem în același timp – te ajută să le trăiești, să le păstrezi sau să le dai deoparte, ca balast. Unele sunt de neuitat: îți iau ființa și ți-o așează pe portativul fericirii indiferent de câtă vreme s-a așternut între tine și ele. Altele încă îți mai aduc lacrimi în ochi – lacrimi pline de dor, de regrete sau de speranțe neîmplinite. Sunt ca un amestec dulce-acrișor, amintirile, transformând trecutul în prezent – nimic din ce te-a marcat cândva nu e pierdut, înveți să nu te mai doară, doar. Viitorul, însă, ar trebui să aducă amintiri mai bune. Și, dacă ar fi să poți alege între cele ce au fost și cele ce vor să vină, trebuie să îndrăznești să pariezi pe necunoscut, fără nicio ezitare. Până la urmă, e datoria fiecăruia ca ziua de mâine să fie mai bună ca cea de azi. Din fericire, putem păstra și ce a fost, dar și ce va să vină. Să nu uităm, însă, să uităm să mai doară. ...
Citește mai mult...
Există un mod ciudat în care ne trăim viața atunci când vine vorba de oamenii din jurul nostru: îi tratăm așa cum ne-ar plăcea să fim tratați. Și, deși această raportare nu e deloc rea când vine vorba de principii generale, atunci când cobori la particular, lucrurile nu mai sunt atât de simple. E frumos și înălțător să le vrei binele celor care te înconjoară, dar cum faci asta, concret? Pentru că, până la urmă, nu de teorii depinde fericirea cotidiană, ci de gesturi și fapte constante, eventual repetitive. În relațiile interumane, ceea ce primează e relația. Gradul de apropiere determină comportamentul, iar cunoașterea reciprocă e temelia pe care se construiește. Oferi celuilalt în aceeași măsură în care el îți oferă ție. Dacă una din părți dăruiește mai mult, echilibrul se rupe, instalându-se nefericirea sau frustrarea. Nu poți să iubești la nesfârșit fără să fii iubit înapoi: trebuie să și primești, nu doar să dai. Totuși, marea problemă este că nu știm să oferim. Privim lumea și pe cei dragi prin ochelarii propriei ființe. Îi iubim, așadar, așa cum ne-ar plăcea nouă să fim iubiți. Refuzăm să mergem în profunzime, să căutăm să descoperim ce nevoi are celălalt, rezumându-ne la o cercetare superficială a aparențelor. De asta e dragostea complicată: pentru că ne cere să renunțăm la propria viziune în detrimentul celei a aproapelui. Avem nevoie, în primul rând, să ni se vorbească astfel încât să înțelegem. Fiecare suflet are propriul alfabet și, așa cum comunicarea e dificilă când părțile nu vorbesc aceeași limbă, la fel se întâmplă și când sufletele nu sunt pe aceeași lungime de undă. În cartea „Cele 5 Limbaje ale Iubirii” Gary Chapman rezumă o întreagă filozofie de viață: conform studiilor, există 5 mari perspective prin care oamenii se simt iubiți: declarațiile, timpul în doi, darurile, serviciile și contactul fizic. Și, deși toate contribuie la o relaționare completă, fiecare are o caracteristică dominantă. Ciudat este că, foarte adesea, nu suntem conștienți de existența ei – cu atât mai mult, nu realizăm că ea există în ceilalți și că trebuie să i ne adresăm în mod direct. De asta nu e suficient să iubești, important fiind mai ales cum iubești! Degeaba oferi cadouri, de exemplu, cuiva căruia nu îi pasă decât de timpul petrecut în doi – o să se simtă neînțeles și neapreciat. Tot la fel, e în zadar să faci declarații ce ar obține invidia celor mai romantici poeți cuiva al cărui limbaj este contactul fizic. Dacă nu te pliezi pe ceea ce înțelege o persoană, poți la fel de bine să nu îi mai transmiți nimic! Dar noi, cel mai adesea, ne consolăm cu gândul că am...
Citește mai mult...
Dragă EU din viitor, Îți scriu ție, căci nu am altcuiva cui. Sunt înconjurat de oameni, dar niciunul nu pare suficient de implicat ca să mă înțeleagă. Nici cu tine nu știu dacă sunt pe aceeași frecvență, dar sigur cu tine împart mai multe lucruri decât cu străinii din jur. Nu mai știu cum am ajuns să locuiesc într-un context ce nu e al meu. Cândva, îmi plăcea viața mea și părea că are de toate. Nu aveam prea multe…Acum, când aș putea să spun că nu îmi lipsește nimic, constat că îmi lipsește totul. Mă uit în oglindă și, pur și simplu, nu îmi recunosc ființa. Unde m-am dus? Pe ce valuri m-am pierdut? Ascultă-mă bine, EU-le din viitor: să nu lași, niciodată, pe cineva la tine în suflet, m-ai înțeles? Decât dacă ești dispus să suferi, să plângi, să dai cu pumnii în pereți și să urli către nori…Pentru că fiecare persoană care îți va trece pragul, va pleca cu ceva din tine. Unele, rare și de neprețuit, vor și aduce – pe acestea să nu le uiți cu niciun chip. Să înveți, însă, să ți le amintești fără să te doară… Totuși, cel mai dificil o să ți se pară să lași rănile să se vindece. Te vei surprinde în situații pe care nu ți le-ai dorit, dar din care nu poți să mai ieși. Exact ca o persoană prinsă în nisipuri mișcătoare, vei simți că te scufunzi către o moarte lentă, de care nici cele mai disperate eforturi nu te pot scuti. Și o să te trezești, ulterior, fără suflet: vei fi gol, ca o carcasă lipsită de orice valoare. Învață deci, să păstrezi aparențele. Zâmbește, chiar dacă înăuntru e furtună. Fă haz de necaz, chiar dacă tu nu uiți nicio clipă. Oricum, doar pe puțini o să îi intereseze, iar cei cărora le pasă cu adevărat, vor fi departe. Fie au plecat ei, fie ai plecat tu căci apropierea lor îți făcea rău, nici nu mai contează! Cert e că alegerile dor tare, iar alegerile nefăcute sfâșie în carne vie. Regretul a ce ar fi putut fi e crunt, măcinând și cele mai tari ființe! Una peste alta, să știi că viața e pentru nefericire. Momentele dulci sunt atât de rare și frugale că poți nici să nu le iei în seamă. Fiecare din ele merită, e adevărat, căci te ajută să mergi înainte, dar în rest nu contribuie decât la a face noaptea și mai neagră – cum să ți se pară altfel întunericul, când ai gustat lumina? Așadar, când vine vorba de intensitatea sufletului, mulțumește-te cu mediocritatea. Nu îți oferi sentimentele, aspirațiile și...
Citește mai mult...
Când vine vorba de iubire, unu plus unu nu fac doi. Fac, fără să ne dăm seama, totul. Iar ingredientele din ecuație nu trebuie să fie multe, ci trebuie să fie sincere. Se iau inimile și se pun una aproape de alta. Nicio distanță, oricât de mare, nu va reuși să le îndepărteze. Când e rost de iubit, nici timpul nu are ce să vindece. Ci se pleacă, smerit, în fața deciziilor, învăluind faptele în atmosferă de poveste. Sufletele nu știu să facă nici calcule și nici să tragă linii la sfârșit de pagini: ele gândesc în romane pline de cuvinte încărcate de emoție. Poți să încerci să rezolvi ecuațiile, dar rezultatul va fi întotdeauna cu rest: iubirea depășește raționalul și trece dincolo de liste cu calități și defecte. Iubești pentru că alegi și alegi pentru că iubești. Atât, fără motive cu „pentru că” și „dacă”! Te pierzi în celălalt, căutându-te pe tine și te găsești în tine, căutându-l pe celălalt. Simbioza e perfectă, deși individualitatea nu își pierde din tărie. În iubire, vrei întotdeauna totul. Te mulțumești, însă, cu oricât de puțin. Accepți ce ți se oferă, cu recunoștință, chiar dacă sufletul îți tânjește după un noian de mai mult. Ești acolo nu să cerșești dragoste, ci ca să o dăruiești. Îmbrățișezi, până la urmă, chiar și durerea, respingerea și necunoscutul, de dragul frânturilor calde de zâmbet ce răzbat pe ici și colo… Și, când vine vorba de dragoste, a da la o parte împreună înseamnă mai mult decât a aduna singur. Să îți permiți să rămâi tu, fără măști și fără straturi de protecție, iată fericirea! Să știi că-l poți privi pe celălalt, cu teamă de respingere dar cerându-i să te vrea, numai pentru că să îi descoperi în ochi cât te mult te dorește! Atunci, doar un oftat de ușurare mai poate descurca dorurile… În iubire, matematica nu funcționează. Din contră, alergi din necunoscută în necunoscută pe un drum ce speri să te ducă acolo unde trebuie. Dragostea, până la urmă, nu e certitudine, ci e salt în gol cu speranță de bine. Dragostea este, însă, singurul joc (de noroc) ce merită. ...
Citește mai mult...
Am descoperit, nu de mult, că ceva e în neregulă cu sufletul meu. Nu știu de ce, dar, de la o vreme, are formă de tine. Și, oricât aș încerca să umplu golul pe care tu l-ai creat, tot numai eșecul îmi rămâne. Cândva, lucrurile nu stăteau astfel. Te-am cunoscut, însă, și de atunci lumea mea e dată peste cap. Și cea exterioară – căci te pricepi la a crea haos fain în jur -, dar și cea interioară, căci îmi e tot mai greu să mă regăsesc. Dacă tu nu ești, nimic nu e, nu știu cum să îți spun. Am încercat, recunosc, să îmi cârpesc sufletul și să îi dau noi forme. L-am cusut cu petice de fericire, l-am vopsit cu stropi de uitare și l-am mascat cu indiferență. Am vrut să pun alte persoane în el, dar, cu timpul, mascarada devenea evidentă: prin găurile rămase sufla vântul, iar din rănile apărute în urma forțărilor curgeau lacrimile în șuvoaie. Uneori, pur și simplu, nu merită să te chinui. Căci bătăliile care te costă prea mult înseamnă că sunt greșite și fără rost. Poți să depui eforturi, să strângi din dinți și să lupți, dar nimic nu te va putea face câștigător. Chiar și victoria o să te doară, iar victoriile care dor nu sunt altceva decât înfrângeri. Resemnat, am realizat că, în lupta cu mine, nu îmi rămâne decât capitularea. Are inima propriile căi și sufletul propriile aspirații care cu greu pot fi depășite. Mi-ai copleșit ființa și știu că niciodată nu o să te uit în totalitate. Ai o fărâmă de mine care mereu îți va aparține – la ce bună împotrivirea? Eu, nu zic nu, m-aș mai chinui un timp. Să te obțin, căci să te uit nu e chip. Mi-ai modelat sufletul după sufletul tău și, mereu când mă uit la el, te văd pe tine. Așa, rănit și peticit cum e, tot îți păstrează forma. Și aș putea, fără să greșesc, să îl strig cu numele tău… Și da, e adevărat că nu există suflete pereche. Există doar suflete în formă de alte suflete. Astfel, e în zadar că sufletul meu are formă de tine, din moment ce sufletul tău nu are formă de mine....
Citește mai mult...
Comentarii recente