Din nou solitar în Făgăraș

Nu știu cum se face dar, în ultimii ani, nu reușesc deloc să ajung în Rodnei, munții cei faini și spectaculoși de la capătul nordic al țării. Am adunat, cu certitudine, trei eșecuri complete: vară după vară, din diverse motive, Maramureșul mi-a rămas inaccesibil. Dar, pentru că încăpățânarea are și ea nevoie de remarcare, anul acesta am decis să mă consolez cu Creasta Făgărașului, chiar dacă am mai parcurs-o, integral, în trecut.

Planurile nu dau bine pe hârtie, pentru că e peste mână transportul, mai ales că îmi doresc o coborâre prin Iezer și nu pe la Rudărița, pe traseul principal. Dar las detaliile pentru momentul lor și fug la tren: un personal decent până în Podul Olt, de unde o iau pe jos spre Turnu Roșu, locul de start al traseului.

E trecut de 10:00 când ajung la mănăstire și, după ce mănânc, îi dau la deal. Rucsacul e rupere de greu, pierd timp și cu filmatul, dar urcarea decurge decent, mai ales până în prima poiană. De aici rețin că nu mai e mult, dar îmi mai ia destul să ajung la Chica Pietrelor, locul de intersecție cu traseul ce vine direct din Valea Oltului, pe bandă roșie. Tot aici are loc și prima întâlnire cu câinii de stână, dar totul se rezolvă pașnic și rapid, cu câteva vorbe – de ar fi așa mereu…

Făgărașul mai lin, pe aici încă se ajunge cu mașina/bicicleta.

Traseul de creastă e mai domol, dar numai în urcare. Peisajul devine tot mai frumos odată cu altitudinea, dar rucsacul e tot mai greu. Opresc des, întemeiat – afine, filmări, poze – sau neîntemeiat – oboseală. Nu e o problemă să îți tragi sufletul, rău e când îți pierzi motivația să mai continui. Din fericire, motivație am destulă, vreau să mă bucur de tot ce înseamnă sălbăticia: aer curat, neprevăzut, libertate și infinit! Totuși îmi sfârșesc prima zi înfrânt, la Avrig, unde campez deasupra lacului, să am priveliște. Aleg locul cum să nu bată vântul perpendicular pe cort și totul e bine, până pe la 23:00, când sunt trezit de rafale. Bineînțeles, îmi judec aroganța de a campa în loc expus și mai dorm o repriză, până pe la 1:00, când ies să car pietre și să reancorez adăpostul. În zadar, până la urmă îl car într-un loc mai ferit, unde reușesc să mai fur niște somn, atunci când nu am vânt care să îmi îngenunche cortul!…

Răsăritul de la Avrig. A meritat noaptea de vânt, dar parcă nu prea…

Dimineața e frumoasă, dar eu sunt morocănos și lipsit de chef: vântul continuă să bată, e frig și umerii mei urlă la întâlnirea cu rucsacul. Înaintarea e o rutină a disciplinei: ignoră tot ce nu îți convine, continuă până în vârf și oprește-te doar când trebuie. Nu e cea mai bună zi, dar reușesc să mă încălzesc, mai ales că peisajul devine tot mai spectaculos: de la Custura Sărății la Călțun cred că e cea mai faină zonă din Făgăraș! Pe Custură mă mișc greoi, dar cu atenție, de parcă e prima oară când vin pe aici. Urcarea pe Negoiu e tot abruptă, dar de sus priveliștea mă încântă – în plus, contactul cu oamenii mă încarcă și el, de aici intru în bucata cea mai umblată a zonei…

Negoiu văzut de dinainte de Custura Sărății, probabil una din cele mai tehnice bucăți din creasta marcată a Făgărașului.
Priveliște de pe Negoiu: de la Călțun până…departe.

Cobor prin Strunga Dracului, căci, deși e închisă, are bolovani stabili și nu pune probleme deosebite. La Călțun alimentez cu apă, schimb vorbe cu alți turiști și îmi văd de drum. E interesant să analizez oamenii: unii echipați până în dinți, alții ca pe bulevard, dar cu pretenții mari. E fain că oamenii descoperă muntele și e fain să înveți lecții pe propria piele, dar uneori lipsa de documentare poate duce la experiențe nu foarte plăcute. Observ familii cu copii, drumeți singuri sau cupluri care nu știu cu ce se mănâncă Făgărașul – le urez de bine și de frumos, ca să mai vină pe munte și în viitor.

Lacul Vidradru jos in vale.

Ajung să dorm la Capra, deși aș mai avea timp până la Podul Giurgiului, cu puțin chin. De sus s vede fain Transfăgărășanul, dar aglomerația de la Bâlea nu e deloc încântătoare. Recunosc, mă simt superior tuturor celor care întinează muntele cu puterea motorului, deși înțeleg că sunt ipocrit: eu nu fac la fel, în funcție de scop și context? Sunt singur lângă lac, dar e destul de murdară zona, dat fiind accesul facil. Car pietre pentru un zid în jurul cortului, mănânc o supă caldă și cad lat de oboseală. Când mă trezesc e liniște, o liniște ca într-o zi de vară, îmbietoare spre tot ce poate fi mai frumos pe lume! Mai ales pentru un somn cald, în sac, în antiteză cu ieșitul în frigul înțepător de afară…

Campare lângă lacul Capra. Din păcate umbra e puternică…

Dar ies, căci nu stă drumul după lenea călătorului, iar soarele se grăbește să se ridice să mă ardă. Azi nu mai e vânt, ba e caniculă: am de mers ore în șir expus direct sub raze. Ajung rapid la zona plastic numită „La trei pași de moarte”, imediat după Fereastra Zmeilor, gaura din stâncă fotografiată obsesiv de oricine ajunge pe aici. Trecerea e lejeră – ajută și rucsacul mai ușor – iar apoi mă întind la drum spre Moldoveanu, cu ochii deschiși pentru diverse locuri de cort, de pus pe harta mentală a viitorului. Atmosfera o simt, în sfârșit, așa cum ar fi trebuit să fie de la început: prietenă cu mersul, completând tabloul măreț al crestei. Văd și marmote, aud și păsările cum cântă în zbor și mă delectez cu o odihnă plină deasupra Căldării Podragului, una din cele mai frumoase din România – lacurile și cabana par rupte din alți munți, din alte lumi, dincolo de alte orizonturi.

Giganții. Viștea și Moldoveanu, numărul 1 și 3 din România.

Urcarea pe Viștea e cruntă, dar o fac metodic, depășind oameni cu bagaj mai mic ca al meu și cu kilometri mai puțini în picioare. Realizez, încă o dată, că nu sunt foarte rapid, dar nici foarte lent nu sunt, deci ar trebui să apreciez ceea ce pot (continuând să pot mai mult, evident). Nu mă mai abat pe Moldoveanu, nu are sens să mă înghesui cu lumea, am fost atât vara cât și iarna, iar „Numărul 3” e suficient să îmi arate aceleași frumuseți.

Pe coborâre îi dau rapid, doar ca pe prima urcare să mă sting: revin, din nou, la ritmul lent al primelor zile. Pe drum, socotesc atent distanța până în Plaiul Foii și faptul că mai am nevoie de o zi să termin traseul, iar varianta de trecut în Iezer iese clar din calcul! Realizez că ar fi trebuit să încep de la Bâlea, dacă voiam în trei zile să ajung în Sătic…dar acum e târziu și tot ce pot face e să trag învățătura pentru viitor – cel mai probabil următoarea vizită în Făgăraș va arăta altfel…Decid deci să cobor pe la Cabana Valea Sâmbetei, de unde mă va lua un prieten din Brașov, ca să nu mai pierd timpul cu ocazie, trenuri sau mai știu eu ce. Grăbesc enorm pasul ca să nu mă prindă noaptea în pădure, dar la coborâre e ușor, chiar dacă un pic dureros pentru genunchi…

Valea Sâmbetei sau cum să spui „la revedere” muntelui.

Valea e superbă, deși mi-ar fi plăcut să o prind cu mai multă lumină, nu umbrită de amurg. Cabana e tot neprimitoare, iar dacă nici drumul de 4×4 recent construit (ilegal se pare) nu va ajuta la modernizarea serioasă a cabanei, atunci nu știu ce sau cine o va face! Continui pe potecă, dar kilometrii mi se par scurți tare, însă nu de ajuns de scurți încât să nu merg 15 minute și la frontală…pun însă experiența la învins frica de întuneric și aia e, îmi văd de ale mele.

Mai zăbovesc o vreme pe o bordură (până îmi ajunge mașina), cu un soi de resemnare și regret amestecate în suflet: era frumos sus, dar și după lumea de jos îmi tânjea sufletul. Să fie oare acesta blestemul omului, căutarea fără de răspuns?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.