Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul in spate (2)

Scris de | 11 mart. 2019 | Despre: jurnal de calatorie | Fără comentarii


Fragmentând Atlasul

Cu Atalsul in spate

Nu îmi place să lenevesc dimineața, dar astăzi fac o excepție: corpul, învățat cu ora din țară, e gata de treabă prea devreme. Din păcate, am aflat că nu putem merge pe vârf fără un ghid local, așa că noul plan al zilei ne permite o trezire decentă și fără grabă. Amân soneria de câteva ori, deși gândurile despre eșecul turei neîncepute mă țin într-o somnolență de fațadă – odată cu lumina sporadică a dimineții, sar pe terasă și aștept soarele, privind în golul dintre satele răspândite pe versanți. Cu harta în mână, încropesc un traseu care, deși nu ne duce în inima Atlasului, ar trebui să ne descopere câte ceva din frumusețea sălbatică a zonei, ca o consolare de pus pe rană.

Ieșim dintre case urmând niște localnici, pe o potecă ce urcă lin pe firul unei ape. Avem câteva dificultăți de orientare, dar apoi dăm de un drum principal care merge pe vale, trecând pe lângă un sat înghețat în timp. Pentru mine, întâlnirea cu arhitectura locului constituie o noutate pe care o notez, mental, pentru păstrare: construcțiile sunt simple, din beton sau cărămidă, fără fațade impunătoare și fără acoperișuri – ca un om pleșuvit devreme, casele se termină brusc, reflectând razele timide ale soarelui. Munții, însă, oferă zonei o măiestrie de tablou: ariditatea de la bază se pierde, treptat, în albul zăpezilor sclipitoare de pe vârfuri.

La marginea civilizației, un polițist ne obligă să ne întoarcem, confirmându-ne veștile rele: nu putem înainta nici măcar până la refugiu. Cu un amestec de supărare și frustrare în suflet, ne întoarcem să obținem, totuși, maximum de la ziua care ne stă în față.

Apucăm printr-o livadă de meri ce așteaptă, înșirați în terase, primăvara. Iarba își arată deja colțul verde sub ramurile pomilor, dar ei trebuie să mai rabde. Natura își urmează cursul în pace, lăsată neperturbată. Continuăm, urcând pe niște cărări în trepte, către o potecă ce ne primește dincolo de sat, pe marginea dealului. La umbră e frig de ne clănțăne dinții, în vreme ce la soare ne topim sub efort, astfel că alternăm mersul cu multe pauze, în care ne reglăm temperatura. Panta devine abruptă, însă apoi ne varsă într-o pădure de pini al cărei loc clar nu e în uscăciunea zonei, dar care oferă un farmec deosebit, umplându-ne cu energie.

-Uite două persoane acolo sus! exclam eu, observând siluetele pierdute printre bolovanii zidului năprasnic din fața noastră.  

Instant, schimbăm traseul: nu mai traversăm torentul ce ne taie calea, ci urmăm fantomele albicioase de deasupra, afundându-ne în umbra colosului numai gheață ce străjuiește aria. Înaintăm greu, croindu-ne calea printre pietre și ierburi uscate, alunecând adesea pe pământul nisipos, nelegat. Nu avem nicio țintă, dar explorarea ad-hoc mă încântă: din când în când, o ieșire din standarde nu strică. Uneori pe brânci, ne chinuim să atingem creasta, pe o pantă abruptă ce ne stoarce de puteri. Strâng din dinți și gâfâi accelerat – altitudinea începe să se simtă – dar trasul de cel care sunt către cel care pot fi mă motivează să merg mai departe.  

Când îi ajungem, ei se pregătesc de plecare – ne salutăm scurt și ne vedem fiecare de ale noastre. Ei coboară către asfalt, noi facem un ocol scurt inițial, dar care se prelungește până la peste 3000 de metri, de unde zăpada înghețată ne forțează să ne întoarcem  – uneori, prudența e o cale mai de dorit decât avântul fără limite.

De sus, totul capătă un aer magistral. Spre dreapta, un cătun se scaldă în căldura primăvăratică a zilei, liber de orice apăsare a societății. În stânga, Imlilul și satele adiacente se întind, molcome, ca niște reptile avide de soare. Iar în față, dincolo de drumul ce șerpuiește prin pas, se ridică un vârf pământiu ce ne cheamă să îi descoperim secretele. Dar când să avem timp pentru toate minunile de pe lume? Natura are atâtea de oferit, că nu ne-ar ajunge o viață să îi ciupim din frumusețe! Iar asta, pe cât de extraordinar este, pe atât de frustrant poate să devină: suntem prea mici în raport cu vastitatea planetei.

Devenim, așadar, datori să nu ne trăim zilele la fel. Să evadăm din rutină nu e doar un moft, ci o necesitatea urgentă. Ca să simțim viața, trebuie să avem curajul de a ne deschide către ceea ce există în jurul nostru. Nu securitatea, nu job-ul și nu tehnologia ne vor face mai fericiți, ci înțelegerea simplă a unui trai curat, în armonie cu dorințele stringente ale sufletului. Călătoritul, mai mult decât toate – și muntele, deasupra tuturor – te ajută să îți depășești chiar și limitele cele mai solide, eliberându-te către orizonturi necuprinse.

Coborârea este solicitantă, mai ales că abandonăm traseul, pentru a scurta din distanță. La asfalt ajungem epuizați, dar mai avem încă de mers. Împărțim ultima parte cu munțomanii văzuți mai devreme, povestind despre interese, vieți și fericiri. Întâlnirile acestea, fără oră și loc, sunt cele mai de dorit apropieri dintre oameni: descoperi, astfel, câte ceva dintr-un străin, apropiindu-ți-l ca prieten.

Sunt un cuplu din Elveția, în penultima lor zi de explorat Marocul. Pentru mine, el este aproape un model: locuiește într-un microbuz, își câștigă traiul din sărit cu parapanta și se bucură de viață în feluri cât mai autentice.

-Cum vi s-a părut țara? îi întrebăm, sperând la câteva sfaturi nedescoperite pe Internet.

-Superbă! exclamă, în cor, cu ochii numai strălucire. Dar important e să nu o faci ca un turist, ci pe cont propriu, cât mai aproape de realitate, adaugă el.

Nelămurit la ce se referă, îi cer explicații.

-Am fost în deșert, e o experiență de vis, dar după doar două zile mă simțeam închis între cerințele ghidului și propria manieră de a cunoaște locurile! îmi spune.

Îl înțeleg, căci și eu aș simți aceeași luptă. Prins între o industrie de miliarde – turismul – și crearea unor experiențe autentice, pe cont propriu, aleg întotdeauna varianta din urmă. Astfel, simt că mă dezvolt și că pot percepe țara și oamenii mai de aproape, ca unul mai de-al lor, nu ca un intrus bun doar de plată.

-De asta nici nu am mai mers pe Toubkal, nu voiam să plătim, ci să facem traseul în propriile condiții, adaugă.  

-Și noi exact la fel! îi răspund, simțind o sincronizare excelentă în viziunea asupra lumii. E plăcut să vezi că nu singurul nebun, așa cum ți se spune acasă…

Seara se scurge rapid, în contrast total cu ziua liniștită: cazare, duș, alte haine, dat de veste în țară și coborât în sat să mâncăm. Ne-am dat întâlnire cu toții la un mic restaurant, unde împărțim un tajin și unde jucăm cărți, într-o atmosferă de voie bună, ca între prieteni. Cum și suntem, de altfel, fiindcă pe drumuri barierele sociale nu prea își găsesc locul. În ciuda efortului de peste zi, ne despărțim târziu în noapte, fiecare parcurgându-și propria cale. Și la propriu, dar și la figurat, către aventuri cine știe cum și când scrise.    


(Partea a treia urmeaza saptamana viitoare. Pana atunci, fotografiile se pot vedea aici.)

După multă muncă și implicare, noua mea carte este gata! Povestea unei excursii de patru săptămâni pe bicicletă prin Georgia, Armenia și Azerbaidjan te așteaptă să te poarte prin culturi, zone și experiențe nebănuite! 3000 de kilometri de necunoscut este acum pregătit să devină palpabil și inspirator. Pentru orice comandă efectuată înainte de lansarea oficială, beneficiezi de 25% reducere și autograf! Enjoy!
Vreau cartea cu autograf!

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.