Înapoi în civilizație
-50 de dirhami, Marrakech! ne abordează un șofer de taxi la ieșirea din sat, acolo unde ar trebui să apară microbuzul dorit.
Nu are cum să ne coste atât de puțin, dar așteptăm să vedem deznodământul. Cum alți oameni însă nu mai apar ni se cer 300, dacă nu vrem să mai așteptăm.
Bineînțeles că nu putea fi atât de ieftin! exclamăm, zâmbind, mândri că începem să prindem șmecheriile localnicilor.
-Avem timp să așteptăm, nu e problemă:
-It is to much! tranșăm situația, coborând.
Microbuzul de Asni pleacă abia peste o oră. Marocanul știe cum să descurce lucrurile: își crează un context favorabil și abia atunci îți servește veștile proaste. Nici noi nu cedăm, totuși: mai zăbovim, din următorul sat sigur găsim legătură ieftină.
-250 și vă duc eu! intră în tablou un alt șofer.
-Nu, mulțumim, ne păstrăm noi calmul, este prea mult!
Negociem între noi și decidem că 150 de dirhami ar fi un preț corect, ținând cont că am evita anumite bătăi de cap și că am câștiga timp de vizitat.
-150! ne încercăm noi norocul, fără mari șanse de reușită.
-It’s not much! răspunde el.
Și continuă o discuție cu primul șofer dar și la telefon, cu o a treia persoană.
Minutele trec, iar ei știu că microbuzul se apropie de plecare: situația devine un joc de totul sau nimic.
-200 și mergem direct în Marrakech, doar voi doi, plecăm imediat!
-150 și batem palma! insistăm noi.
-180?!? încearcă, mai mult întrebând, încă o dată.
-Nu, 150 e maximul și iei câți oameni mai găsești! accentuez eu decizia.
-Alright, 150 is top! repetă, ca un ecou, șoferul. Merg să văd dacă mai sunt pasageri mai sus și apoi plecăm.
În sfârșit, începem să ne descurcăm cu oamenii locului – spre deosebire de prima zi când ne-au ușurat de bani, acum ne simțim în control deplin. Plecăm câteva minute mai târziu, împărțind mașina cu încă trei localnici, dar sunt prea pierdut în peisajul de pe fereastră ca să îmi pese. Valea pe care șerpuim e tot mai verde cu cât pierdem din altitudine, iar faptul că las munții în urmă mă scufundă într-o melancolie moleșitoare.
În Marrakech nu am de ales și trebuie să îmi revin, haosul orașului e ca o găleată cu apă rece turnată direct în creștet! Rămași fără internet, ne conectăm la un wi-fi neparolat ca să găsim un magazin al companiei de telecomunicații pentru a lămuri situația. La birou, vânzătoarea e plictisită de tot ce înseamnă muncă, iar abordarea ei e mai mult decât delăsătoare:
-Nu am ce să vă fac, vi s-au explicat greșit beneficiile și acum trebuie să plătiți!
Mă aprind, dar nu o scot la capăt. Mințiți fiind în aeroport cu privire la ceea ce cumpărăm, am consumat 5 euro pe doar câteva minute internaționale, așa că avem nevoie de extra credit. Încerc să îi explic că au o politică de doi bani, dar fetei nu îi pasă:
-It’s not my company! ne scuipă, adăugând: here it is a third world country, I am sorry.
-Nici nu mă mir! scrâșnesc printre dinți, în timp ce ieșim din magazin.
Soluția cea mai ieftină e să reîncărcăm tot de la ei – o nouă cartelă ar costa și mai mult. Cu sacii în căruță, mergem la cazarea situată chiar în apropierea pieții Jemaa el-Fna, unde ni se cer, iarăși, mai mulți bani decât inițial.
-Au o plăcere din a stoarce bani de la străini? întreb, ca pentru noi, căci răspunsul e evident.
Edi însă nu se lasă și rezervă paturile pe booking.com exact la recepție, în fața privirilor amărâte ale gazdei.
-Acum e bine? Ne putem caza? îi spune, cu un zâmbet ironic pe față.
Ni se arată camera, dușurile, terasa. Riad-ul e curat și îngrijit, deși dotările sunt doar cele de bază. Nici nu avem nevoie de mai mult, dacă nu punem la socoteală prânzul frugal, din traistă, de care nu ne putem lipsi înainte de a pleca la bătut străzile.
Afară e o cu totul altă lume: îmbulzeala oamenilor pe străduțele înguste, claxoanele scuterelor ce se strecoară cu aroganță și tarabele din Souk, pline cu tot felul de prostii, ne zăpăcesc, încântându-ne. Fascinați, ne lăsăm purtați de magia Medinei, fără să opunem rezistență. Abandonăm obiectivele, bucurându-ne de tarabele pline și de oamenii încântători așa cum ni se succed, într-un loc parcă pierdut în timp, fără început și sfârșit. Ieșind, vraja se rupe, iar oboseala mă cuprinde nemiloasă – nu aș mai face niciun pas, dacă nu m-ar târî Edi către partea opusă a orașului, ca să vizităm Palatul Bahia, Mormintele Saadine și Bab Agnaou, obiective pe care le bifăm doar pe dinafară, păstrându-ne banii de bilete pentru alte ocazii. Din experiență, puține locuri își merită cheltuiala, adevăratul câștig venind nu dintr-un muzeu sau palat vizitat, ci dintr-o explorare liberă a străzilor și a parcurilor, cât mai naturală.
Seara o începem fiecare în propria manieră: Edi la hostel, iar eu cu o cină încropită într-un parc, cu o pungă mare de cumpărături alături. Inevitabil, atrag privirile, dar zâmbetul destinde orice curiozitate a trecătorilor, fiind adesea întrerupt de interacțiuni scurte, dar pline de încărcătură.
Sub complicitatea întunericului, mai dăm o raită pe străzi, gravitând în jurul pieței Jemaa el-Fna, ce s-a metomorfozat în totalitate: spațiul liber de peste zi este acum plin de barăci unde se servește mâncare, băutură și distracție ieftină. De peste tot, ritmurile muzicii te atrag hipnotic, iar dansatorii autohtoni încearcă să fure un ban forțând intrarea în fotografiile turiștilor tehnologizați. În aer miroase a carne friptă și a sudoare stătută, amestecul provocându-mi greață. Refugiat în spatele ușilor mari ale cazării, îmi dau voie să respir mai profund, în timp ce încropim planul pentru următoarele zile. Mă simt epuizat, dar entuziasmul viitorului ce stă să vină mă ține treaz până după miezul nopții, frământând milioane de gânduri ce nu se vor materializa niciodată.
(Partea a patra urmeaza saptamana viitoare. Pana atunci, fotografiile se pot vedea aici.)
