Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul in spate (5)

Scris de | 4 apr. 2019 | Despre: jurnal de calatorie | Fără comentarii


Albastru și verde

Medinele marocane sunt labirinturi întortocheate pe ale căror străduțe îți e imposibil să nu te rătăcești. Nelipsite din orașele istorice ale țării, acestea sunt locurile în care spiritul autohton se manifestă cu deplinătate, oferind o atmosferă unică și autentică. Totuși, atunci când trebuie să îți găsești hostelul printre tarabele împrăștiate, vânzătorii insistenți și copiii ce se aleargă veseli, abia atunci înțelegi, de fapt, câte probleme poate ridica o asemenea așezare. Într-un final, mai mult întrebând decât urmărind GPS-ul, găsim cazarea, unde Sandra, proprietara numai zâmbet, ne întâmpină ca la ea acasă. De loc din Columbia, dar emigrată în Spania cu ani în urmă, acum se ocupă de această mică afacere în Maroc, împreună cu soțul ei. Amenajat simplu, dar cu gust, riad-ul e primitor, iar gazdele îi sporesc enorm farmecul. Vrem să rămânem două nopți, însă disponibilitatea e limitată – suntem prea obosiți să ne mai ocupăm și de problemele care nu sunt urgente, așa că lăsăm pe a doua zi găsitul unei alte camere. Până atunci, ne grăbim să ne umplem stomacurile și să facem un duș fierbinte, de care simțim că avem acută nevoie.

La somn ajungem târziu, după ce întocmim planul pentru ziua următoare, ce se anunță provocatoare și plină de explorare. Noaptea, însă, vine cu peripeții: Edi are probleme cu stomacul, astfel încât dimineața pare din altă realitate: e obosit, slăbit și tremură de frig.

-Nu te simți în stare de traseu, nu? întreb, mai mult retoric, încercând să gândesc o variantă acceptabilă pentru amândoi.

-Clar nu! răspunde, mai mult oftat.

Și adaugă:

-Nu vin azi, rămân să te aștept până după-amiază.

Plec, așadar, singur. Într-o zonă necunoscută dintr-o țară străină, căutând niște poteci prin munți neumblați. Ciudat, dar nu îmi e teamă, ci sunt chiar entuziasmat – să mă pot bucura de natură constituie, pentru mine, cea mai bună alegere.

E dimineață de week-end, iar străzile sunt pustii, doar copiii mergând către școală întrerupând liniștea cu pașii lor ritmați. Albastrul de pe ziduri mă transpune într-o poveste cu care devin una, cu cât mă chinui mai tare să îmi găsesc drumul spre pădure. Mă opresc des să fotografiez orașul, încercând să pun mâna pe o parte din atmosfera aceasta de vis amestecat cu realitate bine conturată. Lăsând clădirile în urmă, poteca șerpuiește până la un drum neasfaltat, care se pierde în serpentine abrupte. Cotesc pe curbă de nivel și grăbesc pasul către urcarea propriu-zisă, fredonând ușor un cântec necunoscut. Străjuit de versant de o parte, mă rostogolesc către vale, de cealaltă, unde satele abia se trezesc.

-Bonjour, ca va? mă abordează un bărbat între două vârste, imediat ce ajung în fața micului restaurant pe care îl deține.

-Oui, ca va! îi răspund eu, bucuros că nu am uitat chiar toată franceza învățată în școală.

Mă descoase ce caut – ca turist singur, atrag atenția -, unde merg și ce planuri am. De asemenea, mă invită să cumpăr de mâncare, dar mi-am făcut plinul în vale. Îmi explică, hotărât, că nu pot merge pe vârf, pentru că e zi de vânătoare și că o să am probleme cu câinii hăitași. Buimac, insist să aflu o altă variantă de a traversa muntele, dar omul e categoric:

-Nu poți decât să te întorci, e periculos astăzi!

Ne despărțim mulțumindu-i pentru informații, alegând să mai continui o vreme. Nu știu dacă urc sau nu – nu știu ce soluție sper să găsesc – dar înaintarea devine o chemare în fața căreia nu mă pot opune. Străbat o margine de sat pitoresc așezat pe versanți verzi de la vegetația plină. Clima mai umedă ca în sud, face ca multe plante să se bucure de un mediu prielnic, iar acestea, la rândul lor, crează condiții perfecte de trai oamenilor de pe aici.  

Urcarea devine abruptă, pe o potecă numai bolovani. Mai sus, observ un grup de localnice de care decid să mă lipesc, ca să fiu în siguranță. Știu că dacă ies în șa nu mai trebuie să mă întorc: cobor în cealaltă vale și bucla e închisă. Grăbesc pasul și rătăcesc drumul, dar nu uit să admir peisajul. Cu cât mai departe de civilizație, cu atât mai plin îmi e sufletul! Încep să zăresc vânătorii, dar niciunul nu mă oprește – ne salutăm și ne vedem fiecare de ale noastre. Nu știu cum am norocul să nimeresc exact într-o asemenea activitate, dar sunt decis să nu dau înapoi, orice ar fi! Din fericire, nu e nevoie de prea multă creativitate: la intersecția traseelor, un grup de oameni mă avertizează cu privire la poteca sigură pe care trebuie să o urmez. Nu am cum să ajung pe vârf, dar calea care mi se deschide în față are potențialul de a mă purta către un deznodământ pe care nu îl pot anticipa.

Printre arbuștii tot mai prezenți, mă strecor pe curbă de nivel, depărtându-mă de Chefchaouen. Am timp suficient de ocol, iar de rătăcit nu se pune problema, știu exact unde mă aflu și cum să mă întorc. Așa că îmi desfac aripile și zburd către necunoscut, entuziasmat că nu am renunțat atunci când destinul îmi părea potrivnic – uneori, încăpățânarea te conduce către cele mai nebănuite frumuseți. Când ies în drum e deja amiază, dar pădurea care se zărește în trecătoare mă obligă să o descopăr mai de aproape. Mă întind la mers, depășind un grup de turiști plecați la plimbare, ca să nu fiu nevoit să împart frumusețile cu nimeni. Nu că nu ar fi de ajuns pentru toată lumea, dar parcă poți înțelege altfel natura când nu te perturbă nimic…

Din păcate, din punctul cel mai înalt nu se zărește mare lucru, însă îmi găsesc o stâncă cu priveliște unde mănânc ce mai găsesc prin rucsac, satisfăcut de reușită. O depărtare profundă, benefică, se interpune între mine și restul societății, așa cum o știu. Respir aer curat de munte, sunt martor al spectacolului de nori de pe cer și ascult vântul șuierând printre crengi – trăiesc, preț de câteva clipe, într-o realitate atât de accesibilă dar, totuși, atât de puțin explorată! Mai la vale, pe culmea ce se pierde în pătura de nori din fața mea, un copac solitar se înalță către văzduh: îl privesc îndelung, ca o metafora al drumului propriu către un viitor încețoșat. Împăcarea lui e molipsitoare…

Coborârea e lungă și lipsită de spectaculozitate, însă o transform în timpul perfect pentru internalizarea experiențelor. Într-o societate unde graba e urcată la rang de cinste, să îți oferi timp să reflectezi la ceea ce trăiești devine un lux. De asta, mersul pe munte e o activitate atât de dragă sufletului meu: pot, izolat de stimuli artificiali, să privesc mai adânc în suflet. Fără doar și poate, cu fiecare metru pierdut în altitudine, las în urmă cea mai plină zi a călătoriei: paradoxal, dar rezonez mai bine cu naturalul, decât cu haosul din orașele Marocului – nu că acestea nu ar fi adevărate comori, dar tot muntele îmi vine mai bine!

-Cum te mai simți? îl interoghez pe Edi când ajung, chinuindu-mă să îmi stăvilesc entuziasmul.

-Tot la fel, încerc acum să mănânc ceva, îmi răspunde, amărât.

Dificultățile sunt parte integrantă a călătoriilor, iar problemele de sănătate pot apărea la orice pas. Ca oameni, suntem mai fragili decât credeam, orice factor exterior mai puternic având capacitatea de a ne destabiliza. În fotografii, pe Social Media, durerea nu apare. Sau efortul, sau stresul, sau frica. Însă ele sunt acolo, dând planuri peste cap, stricând zile și provocându-te să continui. Când pleci la drum, știi că te expui – o fac, însă oricum.

Noul hostel e greu de găsit, dosit într-o fundătură, ocazie cu care luăm orășelul la picior, explorându-i o parte din unicitate. Nu ne dau pe spate condițiile, dar nici nu avem nevoie de multe: Edi alege să doarmă, iar eu fug să îmi continui periplul. Față de dimineață, pe străzi e dezastru: oamenii se înghesuie în toate direcțiile, avizi pentru a descoperi fiecare colț al așezării. Fondat încă din 1471, Chefchaouen este un important centru turistic în nord-vestul Marocului, atât datorită caselor pictate în nuanțe de albastru, cât și a ușurinței obținerii drogurilor. Cum am fost deja destul de sus și cum nu mă tentează niciun fel de iarbă, aleg să mă pierd în mulțime, fără nicio destinație, căutând să descopăr culorile locului.

Situat pe versantul muntelui, orașul vechi e o adunătură întortocheată de străzi, case și mici piețe unde vânzătorii se înghesuie să ofere marfă autohtonă celor interesați. Farmecul, însă, apare când reușești să te detașezi de consumerism și să te plimbi liber, bucurându-te de ceea ce e gratis. Învârtitul pe alei îmi ia aproape două ore, timp în care descopăr cotloane care mai de care mai interesante, numai bune de fotografiat. Totuși, după o vreme, spectaculosul se banalizează și el, pentru că ochii mi se obișnuiesc cu strălucirea. De asta, frumusețea ține mai puțin de obiect și mai mult de privitor: noul poate deveni rapid vechi, iar vechiul poate apărea nou, dacă îl abordezi cu atitudinea potrivită.


(Ultima parte urmeaza saptamana viitoare. Pana atunci, fotografiile se pot vedea aici.)

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.