Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul in spate (6)

Scris de | 9 apr. 2019 | Despre: jurnal de calatorie | 2 comentarii


Înapoi în timp

După o seară în oraș, experimentând cu mâncare tradițională, și un somn de vis, numai bun după efortul de peste zi, e vremea să ne continuăm zig-zag-ul prin țară, înapoi către sud. Traseul, gândit ca o buclă cu începutul în Marrakech, ni se termină în Fes, un alt oraș încărcat de istorie și cultură. Ca să ajungem să ne bucurăm de ce are de oferit însă avem de parcurs un drum de aproximativ trei ore, din nou cu autobuzul.

-Mai vine sau ce face? aruncă Edi, retoric.

Nu sunt învățat să folosesc mijloacele de transport în comun atunci când călătoresc. Adept al libertății de mișcare și doritor de un anumit control, prefer să îmi fac vacanțele în șaua bicicletei, fără să dau socoteală nimănui. Rezonez eu mai bine cu simplitatea drumului: un cort, două roți și un peisaj fain îmi sunt mai mult decât suficiente. Surprinzător, întârzierea plecării nu mă neliniștește, ci o iau ca parte a experienței. Încă de la început, mi-am dorit să las deoparte hainele de turist și să mă imersez, cât mai mult, în stilul de viață al locului, astfel încât aventura să fie cât mai completă.          

După mai bine de jumătate de oră, un autocar obosit trage în parcare, iar marocanul de serviciu începe să urle cu insistență destinația:

-Fes! Fes! Ouazane! Fes! Fes! se aude în toată zona, de parcă îți vine să urci, chiar dacă nu într-acolo mergi.

Înăuntru pute îngrozitor, se vede că am schimbat operatorul de transport. Ni se cer bani în plus pentru bagaj, în ciuda hotărârii cu care ne opunem. Cei câțiva străini ne facem cât mai confortabili printre localnici, fiecare privind situația din propria perspectivă. Totul reprezintă, până la urmă, o alegere. Înaintăm încet, oprind din localitate în localitate, să adunăm sau să lăsăm pasageri. Se vorbește tare, se stă în picioare, se ascultă muzică la difuzor – imersarea îmi devine scufundare. Continui însă să mă bucur de toate, admirând peisajul contrastant ce se zărește prin fereastra murdară: afară e soare, e verde și…liniște.

-În ritmul ăsta sigur nu ajungem la 13:00! gândește, cu voce tare, tovarășul meu de călătorie.

Nu ne grăbim nicăieri însă, nu înțeleg de ce e atât de stresat; poate puțin mai multă obișnuință cu ce înseamnă să călătorești fără pretenții e soluția! Dar vecinii de scaune nu sunt atât de norocoși: din cauza decalajului, își ratează zborul către casă.

Autogara în care coborâm aduce mai mult a cimitir de autobuze și a groapă de gunoi, dar m-am învățat într-atât cu atmosfera că nu clintesc niciun mușchi. Avertizați cu privire la ghizii falși ce bântuie prin Medina, ne aventurăm să ne găsim riad-ul pe cont propriu, doar cu harta și GPS-ul. Operațiunea ne reușește și, după ce mâncăm ultimele rămășițe de hrană, plecăm să ne înfruptăm din magia orașului.

Fes este cel mai vechi din cele patru Orașe Imperiale ale Marocului, iar Medina acestuia face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO. Aici trăiesc aproximativ 150.000 de oameni, iar întreaga zonă este exclusiv pietonală – cele aproximativ 9500 de străzi constituie cea mai vastă rețea urbană fără autovehicule. Pentru un străin, totul e o mare de necunoscut: zidurile, oamenii și magazinele seamănă într-atât, că orientarea devine, în sine, o provocare. Ne simțim curajoși însă și o luăm la picior, încercând să găsim câteva obiective interesante, care ni s-au părut că merită vizitate. Rătăcim prin fundături, suntem abordați de tot felul de oameni și primim indicații care mai de care mai contradictorii, dar suntem ca niște pereți care lasă impresia că știu ce caută și unde se îndreaptă. Nu avem mare succes, dar aerul oriental și antic al orașului pentru mine e suficient: prefer să gust atmosfera în deplinătatea ei, decât să bifez locuri anume.

Agitația din înghesuială, după un timp, devine apăsătoare. Ca să ne aerisim, ne refugiem pe dealul din apropiere, de unde putem admira panoramic Fes el-Bali, întinzându-ni-se la picioare. Zona ar putea fi un paradis verde, fiindcă are ce oferi: grote, pâlcuri de copaci și poteci ce brăzdează gazonul. Din păcate, mizeria și lipsa de îngrijire sunt piedici prea mari…dar probabil că tocmai acestea conservă spiritul autentic al țării.

Seara o petrecem ad-hoc, descoperind orașul nou sub îndrumarea a două marocance pline de viață, cu care am înfiripat o discuție pur întâmplător. Ele nu prea știu engleză, noi nu prea știm franceză, dar comunicarea e suficientă cât să putem petrece câteva ore dincolo de rutina pe care ne-am stabilit-o. Explorăm câteva bulevarde luminate, pe marginea cărora se ridică blocuri noi, oferind același aer de America de Sud ca și în celelalte metropole civilizate ale țării. Povestim vrute și nevrute, încercăm să înțelegem cultura și oamenii și mâncăm, inevitabil, la mall. Nu pot să nu observ tendința acestora către viața europeană (occidentală), dar nu are sens să deschid discuția: e prea greu de explicat de ce traiul confortabil, plin de consum, al omului civilizat nu e atât de dezirabil pe cât pare. Nu zăbovim prea mult, căci oboseala ultimelor zile își spune cuvântul – ne despărțim exact în locul întâlnirii, ca o paranteză neprevăzută ce trebuie închisă cu grijă.

Cu dimineața ne dăm întâlnire pe acoperișul amenajat specific, luând un mic-dejun de bază, fără extravaganțe. Priveliștea ce ni se deschide, peste aproape toată Medina este însă un vis! În timp ce îmi înfulec oul, pâinea și gemul admir înlănțuirea construcțiilor ce par, văzute de sus, un trup viu, atent închegat. Doar minaretele moscheilor sparg uniformitatea orizontului, dar până și ele parcă sporesc perfecțiunea!  

Înainte să ne luăm adio de la aerul oriental, mai dăm o tură printre zidurile îngălbenite de vreme, ca un cântec al despărțirii. Nu alergăm nici după tăbăcării, nici după bazaruri, nici după porți – vrem doar să mai respirăm o dată aerul îmbâcsit al Marocului. O facem pe fugă, grăbiți de autobuzul cu care vrem să ajungem la aeroport, dar care nu are un orar fix și nici o stație bine delimitată.

Trebuie să ajungem la Gară, dar, mai întâi, ne abatem prin Centrul Comercial să ne tipărim biletele de avion. Apelez la ajutorul unei agenții de turism unde, într-un exces de zel bazat pe o matematică greșită, las 10 dirhami, prea mult pentru ce mai avem nevoie.

-Acum cu ce plătim autobuzul? mă apostrofează Edi, pe bună dreptate, când facem socotelile.

Nu știu cum să o scoatem la capăt, dar fac pe încrezătorul:

-Mergem fără bilet, cer câteva monezi, văd eu!

După vreo oră de bălăurit, găsim punctul de plecare al autobuzului, dar nu avem bani decât de un bilet și jumătate. Intenționez să urcăm astfel, dar mai scotocim după mărunțiș prin buzunare: nesperat, Edi mai găsește doi dirhami, exact câți ne lipsesc! La urcare e buluc, căci șoferul e și controlor, iar accesul se face doar pe ușa din față. Durează mai bine de 15 minute până încăpem toți, iar pe traseu, la fiecare oprire, manevra se repetă. E destul de distractiv drumul, asta până la un punct când câteva zeci de elevi se înghesuie înăuntru, sufocând urmele de aer rămas nerespirat – am vrut călătorie pe bani puțini, în care să gustăm traiul locului, asta primim!

Mâncăm în aeroport pe îndelete, ca să mai ușurăm din bagaje, iar apoi ne supunem procedurilor standard. În avion îmi termin cartea începută la venire, dar mă și pregătesc psihic pentru noaptea albă pe care o avem de petrecut între zboruri. Ajunși în Bergamo, ne refugiem în mall-ul de peste stradă, dar când ne întoarcem descoperim că nu a fost o mutare inteligentă: toate scaunele din sala de așteptare sunt ocupate, ba mulți oameni sunt întinși pe jos, prin toate colțurile. Cu nonșalanță, ne facem confortabili printre ei și ne înarmăm cu răbdare: dacă tot trebuie să treacă noaptea, măcar să treacă în termenii noștri! Până adorm, am timp să fac câteva calcule rapide cu privire la aventura ce tocmai se încheie – nu pot lăsa o călătorie fără punctul final, al reflecțiilor de sfârșit de drum…

Pentru mine, Marocul a însemnat ieșirea din confortul călătoriilor cu care mă obișnuisem deja – pe bicicletă sau cu trenul -, dar și pășirea către un alt continent. Practic, am avut atâtea noutăți în ecuație că, la început, nu întrezăream unde o să mă ducă această experiență! Din fericire, am ajuns unde trebuie: înapoi acasă, cu un bagaj al sufletului plin de amintiri și povești care să îmi construiască viitorul. Pentru că, până la urmă, să pleci nu are niciun sens dacă te întorci la fel.

M-a fascinat contrastul țării, cum poate încăpea atâta diversitate între granițele ei! Nu am ajuns în toate colțurile, dar am trecut de la 3000 de metri la plajele Atlanticului, de la industrializarea Casablancăi la aerul antic al Fesului sau Marrakechului și de la ariditate totală la păduri verzi, întinse cât vezi cu ochii. Practic, Marocul e un puzzle cu piese ce se cer asamblate de fiecare, odată ce îi treci pragul. E adevărat, uneori poți primi ajutor de la oameni frumoși și săritori, dar alteori aceștia te pot stoarce de bani, chiar și pentru cele mai mici servicii. Dacă nu ai grijă, poți rata autobuze și te poți pierde în haosul traficului. Dacă ești sensibil, mirosul și mizeria te pot deranja din starea ta de civilizare, iar dacă nu ești obișnuit să te descurci pe cont propriu, poate că vei fi stresat hoinărind prin aceste locuri. Dar fără toate aceste elemente, Marocul nu ar mai fi Maroc: pentru că ceea ce îi conferă farmec e tocmai situarea aceasta hazardată la o extremă atât de îndepărtată față de propria țară. Dorm chinuit, în reprize, până ce un paznic ne obligă să migrăm și către celelalte părți ale aeroportului, acum deschise. Mai dorm și prin alte săli, mai dorm și în avion, mai dorm și în tren către casă. Peste toate, întrebarea rămâne: m-am întors eu mai plin de sens decât la plecare?     

(Aceasta a fost ultima parte a povestii, sper ca ti-am dat idei si ca ti-am starnit curiozitatea. Fotografiile se pot vedea pe pagina de Facebook, aici.)

După multă muncă și implicare, noua mea carte este gata! Povestea unei excursii de patru săptămâni pe bicicletă prin Georgia, Armenia și Azerbaidjan te așteaptă să te poarte prin culturi, zone și experiențe nebănuite! 3000 de kilometri de necunoscut este acum pregătit să devină palpabil și inspirator. Pentru orice comandă efectuată înainte de lansarea oficială, beneficiezi de 25% reducere și autograf! Enjoy!
Vreau cartea cu autograf!

2 Comentarii

  1. Frumos articolul, frumos locul pentru vacanta. Dar vreau sa iti propun ceva, te-ai gandit vreodata sa faci o plimbare singur ? Dupa si cum ai scris la inceput: ,,Adept al libertății de mișcare și doritor de un anumit control?”. Partea buna la o calatorie de unul singur este ca iti da toata libertatea si controlul de care ai nevoie. Da un click mai jos sa te convingi de ce este o experienta unica.

    http://bit.ly/2Wl2Yk9

    Post a Reply
    • Salut!
      Da, m-am gandit si urmeaza sa fac si asta. Exista avantaje, exista dezavantaje (ca in orice). M-am uitat fugitiv pe blog, mai intru zilele viitoare si studiez aventurile tale.
      Mersi tare mult, spor in toate!

      Post a Reply

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.