Drumul catre Sarajevo

Scris de | 18 sept. 2019 | Despre: jurnal de calatorie | Fără comentarii


Prima parte a drumului în Bosnia, cu multe tuneluri și vegetație specifică.

Nu ne grăbim să ne urcăm în șa dimineața aceasta, căci efortul zilei anterioare ne apasă serios – totuși, înainte de 10:00, ne avântăm către frontiera cu Bosnia și Herzegovina, prima graniță serioasă a excursiei.

Formalitățile nu durează, ba vameșii chiar sunt puși pe glume, așa că, foarte curând, ne bucurăm de începutul unei noi etape. E a treia oară când vizităm această țară (de fapt, a patra, dacă pun și traversarea de la Neum) și, de fiecare dată, am văzut fețe diferite și diverse, încât acum habar nu avem la ce să ne așteptăm…

Inevitabil, este cald. Am înaintat spre sud, așa că e numai și normal, dar, evident, și neplăcut. Încă nu vrem să ne gândim la cum vom suferi în Grecia sau Albania, mai avem ceva cale până acolo! Pierdem constant din altitudine, strecurându-ne printr-un defileu superb, marcat de tuneluri și poduri nenumărate. Dacă nu ar fi vegetația aceasta caracteristică zonei mediteraneene, sigur ne-am bucura deplin de peisaj!

Vișegrad și Podul Otoman văzut de lângă Drina, în amonte.

Primul oraș este Vișegrad, o localitate care ne oferă scurte frânturi din cum arată Bosnia locuită: puțin haotică, destul de aglomerată de turiști, reprezentând un mix de Orient și Occident. Aflată sub dominație otomană pentru multă vreme, zona Balcanilor păstrează încă o mulțime de elemente specifice, unice în Europa. Un astfel de monument este și podul Sinan Pașa, ce traversează râul Drina și care, în trecut, lega Istanbulul de vestul Europei.

E cald. A ploaie, dar cerul e senin până la orizont. Într-adevăr, orizontul e restrâns, pentru că defileul s-a îngustat iarăși, Drina săpând un culoar larg printre pereții stâncoși ai muntelui, în goana ei către mare. Străbatem tunel după tunel, pierzându-le șirul. Neiluminate, ne provoacă fiori pe spate când suntem depășiți de vreun șofer mai iresponsabil. Înaintarea însă cere învingerea fricilor și construirea peste acestea.

Tot pe defileu (altul, evident), către Sarajevo. Nori de furtună în față, pe care îi evităm.

În Ustipraca ne lăsăm în dreapta, deși exista și varianta Gorazde, un drum ce traversa muntele și care, probabil, ar fi fost spectaculos. Nu știm însă care e mai frumos, așa că mergem după instinct – un instinct ascuțit (ne place să credem) după atâtea mii de kilometri pe două roți. Curând, dăm nas în nas cu furtuna, dar ne simțim încrezători: o fentăm, intrând pe un drum pietruit ce ar trebui să șerpuiască pe lângă o apă vreme de 20 de kilometri înainte de a ne scoate iarăși în șoseaua asfaltată.

Peisajul e fantastic, iar liniștea care ne cuprinde este plăcută mai întâi, apăsătoare mai apoi. Drumul e tăiat direct în coasta muntelui, aproape în linie de dreaptă, cu zeci de tuneluri înguste, fără pic de lumină solară. Evelin, care nu este un fan al întunericului și al spațiilor înguste, creează atmosferă prin comentariile lui amuzante, de haz de necaz. Una peste alta, traseul este unic, provocator și aventuros – adică are cam tot ce căutăm.

Unul din zecile de tuneluri ale zilei, săpate direct în stâncă. Evelin nu e foarte încântat.

Ciudat este că nu întâlnim nicio mașină, niciun om, niciun animal (domestic, că sălbatic nici nu ne-am dori). Din experiență, acesta nu este un semn de bun augur…dar continuăm. Nu mult, căci ajungem la un pod rupt de șuvoaiele învolburate, care ne blochează, întorcându-ne din drum. Bineînțeles, insistăm până găsim o rezolvare: traversăm, pe rând, cu bicicletele prin apa peste genunchi. Când operațiunea este încheiată, descoperim și cealaltă față a realității: exista o improvizație mai eficientă și mai ușoară, care ne-ar fi permis o trecere mai facilă. Ce să facem? Măcar ne-a ieșit de un episod video mai captivant!

Operațiunea „trece podul cu bicicletele” înainte să înceapă.

Ieșiți la asfalt, apăsăm în pedale până la primul oraș ca să ne refacem stocul de provizii. Chiar dacă mai avem de trecut un pas, kilometrii se adună rapid, aproape pe nesimțite. Din vârf, totul e doar o formalitate: sosim la supermarket, ne aprovizionăm cum se cuvine și ne grăbim, cu bezna acoperindu-ne, către un loc de campat. Deși fără speranțe ridicate, ținând cont de cât de urbanizată este zona, găsim o poiană cosită, destul de ascunsă, dar care ne oferă priveliște largă asupra văii. Rapid, împărțim sarcinile: eu ridic cortul, Evelin se întoarce să umple dușul de la ultima benzinărie.

Norii de furtună nu trec, ba chiar ne arată că vor respecta prognoza: cât mâncăm, cerul e spintecat de fulgere, iar tunetele nu se lasă nici ele mai prejos. Din fericire, au răbdare să ne terminăm rutina dar, cum intrăm în cort, stropi mari încep să cadă ritmic, aduși de vântul care șuieră tot mai tare. Adormim în simfonia naturii, pe care nu o deranjăm cu nimic, în speranța că va obosi până dimineața, ca să ne lase să ne continuăm damblaua…

Ziua 5: Mokra Gora – Pale, 112 km –
https://www.strava.com/activities/2583551921 și
https://www.strava.com/activities/2586205624

DRUMURI DIVERGENTE, EP 2: Drumul către Sarajevo

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.