Sunt clipe în viață când îți dorești să aduci trecutul înapoi, când vrei să vezi, să simți sau să auzi lucruri de mult apuse… Există momente când vrei ca tablourile conturate de amintiri să devină, pentru secunde, realitate… Și nu se poate. Și regretul îți inundă inima…
Nu știu încă de ce, dar “vremea lui decembrie”, a Sărbătorilor – să-i spun așa – aduce în sufletul meu asemenea clipe… Probabil atmosfera specială, sfântă – aș putea spune – este vinovată de acest lucru. Și, dacă nu mă crezi, uită-te în jur: vei vedea luminițe ce parcă fac ca bolta cerească să se continue și pe pământ, vei auzi colinde ce încearcă să coboare armoniile corurilor îngerești printre muritori, vei simți atingerea plăcută și caldă a unei Nașteri ce chiar a reușit să aducă, pentru veșnicie, cerul pe pământ. O atmosferă de vis, de poveste, care reușește, fără greutate se pare, să adune praful din ungherele sufletului meu și să scoată la iveală gânduri și amintiri… de vis, de poveste… Râset cristalin de copii se aude de dincolo de tabloul de gheață al iernii; frigul nu îi împiedică să se bucure de darurile anotimpului rece. Zăpada, căzută din abundență, dă peisajului un aer de tablou, proaspăt ieșit de sub ustensilele unui pictor celebru. După un timp, se aude un glas, parcă șoptit, care îi cheamă la masă. E mama. Aroma de pâine proaspătă, abia scoasă din cuptor, împletită cu cea a cozonacului aburind de pe masă, îi face pe copii să se grăbească și mai tare. Stând câteva clipe, pentru a se încălzi, parcă uită de bunătățile de la masă; valurile roșiatice ale focului îi trimite într-o altă lume…o lume a viselor sau, poate, a visurilor…
Nu pot să nu mă gândesc la amintirile care apar, în această perioadă a anului, în sufletul lui Dumnezeu. Stau și mi-L imaginez pe Dumnezeu convocând o adunare în cer. Îi pot vedea pe îngeri începând să se adune în sala de consilii. După ce sosesc cu toții, Cineva, îmbrăcat în lumină și slavă, își face apariția. E Dumnezeu. După o scurtă introducere, are loc o reevocare a evenimetelor. Imagini de vis, de poveste, se perindă prin fața fiecărui spectator în parte, purtându-l prin ‘netimp’. Se face noapte. Doi călători, și așa obosiți de drumul lung pe care l-au avut de parcurs, ostenesc în căutarea unui loc de înnoptat. Dar cetatea Betleemului, un loc nu prea aglomerat de obicei, în această seară nu mai are niciun loc disponibil. Hanurile sunt deja pline, iar localnicii nu pot să-și deschidă ușile în fața unor neconscuți. Și totuși, când ultimele speranțe rămâneau în urmă, odată cu casele din cetate, un strigăt îi cheamă. După câteva clipe, iată-i într-un staul. Doar atât s-a găsit și pentru ei; dar e cald, e liniște, e bine. Și după un timp, în iesle, printre paie aspre de fân, se vede un copilaș. Un copilaș uitat de lume și de timp… Îmi îndrept privirea spre Tatăl. Lacrimi mari Îi brăzdează constant obrajii. Fața reflectă o tristețe profundă. Suspine negrăite parcă I se aud din piept. Nu mai pot privi și mă uit spre Copilaș, redevenit acum ceea ce a fost dintotdeauna, Isus Hristos. Și El plânge, dar abia perceptibil. Nu îmi pot da seama dacă sunt lacrimi de fericire sau de tristețe. Pe Duhul Sfânt nu Îl zăresc, dar sigur e acolo. Și trebuie că și El plânge; nu știu. Încerc să mai prind din imagini, dar nu mai apuc. Aud însă un glas care spune: Născut pentru a schimba lumea – Acesta a fost, este și va fi – Isus Hristos.
Știu, mi-am lăsat imaginația să meargă puțin cam departe, dar nu m-am putut abține! Atmosfera e de vină. E sărbătoare. O sărbătoare dată de Naștere. Chiar dacă cei mai mulți dintre noi uităm ceea ce reprezintă de fapt această comemorare, ea nu își pierde semnificația. Are aceeași menire, de a ne aminti de Nașterea Celui născut pentru a schimba lumea. Și de a ne ajuta să renaștem. Nu ca pasărea Pheonix din propria cenușă, ci să renaștem din cenușa iubirii unei nașteri… cerești. Nu lăsa să ți se fure amintirea Nașterii! Pentru că doar așa vei experimenta Bucuria ReNașterii.
