Hai să-l plângem pe Arthur!

Zilele acestea bula mea de internet a urlat de o mare “nedreptate”: un prinț austriac a împușcat unul din cei mai mari urși din România, pe Arthur. Nu contează că omul a participat la vânătoare plătind așa cum îi cere legea (bună, rea, aplicată corect sau nu, e altă discuție), toți s-au grăbit să îl execute public. Așadar, înainte ca și această istorie să cadă în uitare (așa cum ajung toate interesele opiniei publice după ce nu mai sunt la modă), haideți să încercăm să ne uităm la întregul tablou.

E interesant cum, atunci când apare un subiect fierbinte, toată lumea începe să își dea cu părerea, în stil virgin și nevinovat. Societatea e o masă de oameni eterogenă, dar simplă în esența ei de dincolo de complexitatea individului: fiecare face ce fac și ceilalți. În acest fel se stabilesc trendurile: se iau câțiva oameni care amplifică un subiect (problemă reală sau nu) și, în scurt timp, ceilalți acționează ca un ecou, ducând vestea până în cele mai adânci cotloane. Bineînțeles, boxele de la ultimele niveluri nu au habar că ce spun e corect sau benefic, ei doar văd că “se poartă”, iar aceasta le e de ajuns. Sincer, eu nu înțeleg de unde gargara pentru uciderea lui Arthur – problema urșilor la noi în țară devine tot mai presantă, iar majoritatea din cei care se dau învățați pe Internet sunt duplicitari vizibili de la o poștă. Dar să încep cu prima problemă…

În România avem mult prea mulți urși pentru munții și pădurile existente. Statul aproximează 10000 de exemplare, în timp ce WWF sugerează că acest număr ar fi umflat de interese. Că s-a tăiat masiv și ilegal, e un fapt, dar asta nu justifică toleranța față de înmulțirea urșilor bruni. Până una alta, acesta este cel mai pare prădător din ecosistemul nostru, iar mulți urși înseamnă multe probleme, pe toate planurile. În ultima vreme s-au înmulțit atacurile asupra oamenilor, destule soldate cu decese. Ciobanii se plâng recurent că nu mai fac față, asta în condițiile în care fiecare stână are zeci de câini (acești câini devin, adesea, un pericol mai mare decât ursul pentru turiști!). Ne lovim tot mai des de situații în care urșii ajung în orașe, iar potecile și drumurile de munte nu mai sunt deloc singure. Nu îmi e teamă de natură și merg singur de ani de zile, însă începe să se strângă sufletul în mine de fiecare dată când ajung prin zmeuriș, defrișări sau păduri dese de conifere (mai ales că da, m-am întâlnit cu ursul de două ori, față în față). Și ar mai fi și ecosistemul: ursul are nevoie de hrană, iar aceasta implică omorârea altor animale – iar dacă natura trebuie lăsată “liberă”, să se autoregleze, vă invit să mergeți cu mâinile goale prin păduri neumblate, să vedeți în ce hal arată astfel de locuri, necurățate și îngrijite de om!

Nu contest existența intereselor, nu înțeleg plăcerea vânătorii și nici pe cei care o practică, însă suntem diferiți și fiecare activitate are adepții ei. De ce ne scandalizează, însă? Cei mai mulți dintre cei care se dau loviți de milă în online sunt aceiași care sunt “pro” orice le dictează media (de aici și trecerea cu ușurință de la un subiect la altul, fără coloană vertebrală), iar ecologia a devenit noua religie. Și, la fel ca religiile obișnuite, are și ea o parte ascunsă, de care toți cam uită…Nicio problemă socială nu e simplă, chiar dacă creierul nostru are nevoie de simplificare ca să opereze. Nimic nu e 100% bun sau 100% rău, ci viața este, din contră, un amestec de avantaje și dezavantaje amestecate în proporții variabile. Din această cauză, ajută, înainte să dai cu pietre în prințul austriac că “ți-a ucis” ursul, să te răstignești pe tine pentru tot ce predici, dar nu trăiești (na, că am pomenit de religie și am dat-o pe limbaj de lemn!)!

Câți dintre cei care îl plângeți pe Arthur faceți pași activi în protejarea naturii, în particular, și a vieții, în general? Câți sunteți pro-avort, dar împotriva vânătorii, adâncind prăpastia duplicității? Câți sunteți vegetarieni, iar ceea ce mâncați e cât mai puțin procesat și din surse care nu dăunează mediului, pentru profit? Câți vă dați ecologiști, dar nu aveți o problemă cu a cumpăra mult și des, doar pentru că v-ați plictisit de vechile obiecte sau pentru că apar altele mai performante? În Asia copiii muncesc pe salarii mizere, dar n-am văzut petiții pentru asta…Câți vă deplasați pe jos/cu bicicleta/cu transportul în comun de fiecare dată când aveți ocazia, ca să limitați poluarea? Câți aveți animale de companie “parte a familiei”, ce trăiesc în puf, dar nu tresăriți la trecerea pe lângă un copil orfan sau un cerșetor?

Din păcate, prea puțini sunt coerenți, înțelegând complexitatea tabloului. Aud pe Social Media că e cool să fii “verde”, iar totul se rezuma la aceasta. E la modă să fii eco, să ții cu animalele, să mergi cu mașini electrice și să judeci prin ecrane, doar că viața reală încă înseamnă pericole palpabile, greutăți considerabile și, cel mai adesea, bani puțini. Evident, sunt și acestea probleme de care trebuie ținut cont, planeta suferă și noi, prin lăcomia noastră, o vom distruge până la ultima moleculă (nu e o chestiune de “dacă”, ci de “când”), însă mi-ar plăcea să văd coerență în gândire. Fără supărare, nu poți plânge după Arthur, când sunt o mulțime de alte dificultăți care trebuie rezolvate, prioritare și cu impact mult mai mare! Nu poți să te dai open-minded și afectat de societate, când societatea nu are valori reale care să o susțină, ci o mulțime de principii subiective care se clatină la cel mai mic afront…

Împușcarea lui Arthur nu e o problemă mai mare decât distrugerea minoră, punctuală, pe care fiecare o aducem lumii. Până la un punct, această distrugere e normală, un compromis suficient de bun care să ne permită să fim în viață și mâine, ca indivizi. Însă am transformat traiul într-atât, încât nu viața e cea care contează, ci profitul, puterea și aprobarea celorlalți. Iar mânați de astfel de valori, devenim monștri! Unii împușcă urșii mari, alții câte un pui firav, care nici măcar nu a primit o șansă reală la un viitor mai bun. Cât timp vom plânge după Arthur, dar vom rămâne indiferenți la duplicitatea noastră subiectivă, suferința semenilor nu va fi niciodată diminuată, iar problemele nu își vor găsi, nicicum, adevărata rezolvare.

P.S: Am văzut că ratingurile castelului pe care prințul îl administrează au scăzut drastic, ca urmare a infuziei de ură îndreptată într-acolo. Mda, un fel de “ba pe-a mătii” infantil, îi facem rău unui om așa cum putem, într-o răzbunare fără sens și fără finalitate. Ce e de notat e eșecul “ratingului social” – într-o lume în care puțini gândesc corect, dar mulți execută (și au iluzia corectitudinii), a judeca oameni, locuri și experiențe după niște stele în online e prostesc, dăunător și foarte, foarte periculos.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.