În Cernei pe bicicletă (mai mult sau mai puțin)

Wow! Am deschis site-ul după o infinitate de vreme și îmi e greu să accept că nu am mai scris…ei bine, de 3 luni încheiate! Pusă pe pauză în lock-down, viața a galopat peste vară cât să nu rămână în urmă, iar eu, în încercarea de a ține pasul cu ea, nu mi-am mai găsit timp și de așternut amintirile pe hârtie. E adevărat, editarea clipurilor îmi toacă tot timpul liber dintre ieșirile în natură, dar cum am putut să îmi uit prima dragoste, scrisul?

Adevărul e că nu am uitat-o, dar e sezonul ieșirilor și mai puțin al retrăirilor. Accentul cade pe a creiona amintirile în suflet tocmai ca, mai târziu, să fie povestite mai departe. Încep, așadar, un scurt jurnal al unei ture cu bicicleta prin Valea Cernei și Banatul Montan, în încercarea mea de a nu mă supra-aglomera în toamnă/iarnă.

Ideea mersului cu bicicleta în Valea Cernei o am de multă vreme, de când am descoperit, la picior, frumusețile locurilor. Pentru mine, cătunele izolate de aici și diversitatea munților sunt unice în țară, făcându-mă să revin, periodic, pentru a mă umple cu simplitatea și fericirea pe care doar aici le pot descoperi. Dar, pentru că omul vrea să își testeze mereu limitele, am considerat că e cazul pentru un upgrade: am lăsat bocancii și rucsacul și am luat bicicleta și bagajul minimalist necesar.

Bicicletele pregătite, întru-un Herculane numai șantier.

Am pornit din Băile Herculane, după un drum de vreo 7 ore pe drumurile patriei, tocmai de la Brașov. Vreme bună, dar mult prea cald, aglomerație și șantiere peste tot, trafic intens și entuziasm amestecat cu necunoscut. Planul pe prima zi? Culmea Canicea, o creastă pitorească ce oferă perspective asupra Munților Cernei, Almăjului și puțin din Semenic, locuri unde, cel puțin în teorie, urmează să ajungem în zilele următoare ale turei.

Culmea Canicea cu vedere spre Cernei și Cornereva.

Din păcate, tragem bățul cel mic la urcare, pentru că, așa cum am creionat tura, luăm pieptiș cele mai dure bucăți. Câștigăm rapid în altitudine, când pe biciclete, când pe lângă, dar bagajul ne trage tare înapoi, deși nu avem decât câteva kilograme. Pe vârful Piatra Elișoavei ajungem storși de energie, așa că ușurăm bagajul cu un prânz pe cinste, având o priveliște de zile mari: orizontul se pierde spre Țarcu, locuri unde vom ajunge cândva, neapărat. Terminăm creasta în urcare, după care coborâm abrupt până în Cornereva, pe drumuri vizibil mai bune decât cele de la urcare, printre case izolate, pline de pace.

Prânz de biciclist: pâine, conserve, dulciuri.
Canicea, înainte de datul la vale.
Case izolate și versanți impunători.

Neobosiți, încercăm marea cu degetul: să găsim o traversare către creasta principală a Munților Cernei, deși pe harta pe care o folosesc (Open Street) nu apare nimic. Pentru început, urcăm spre cătunul Cozia, un loc de o frumusețe desăvârșită, unde oamenii se îndeletnicesc cu muncile verii: cosesc și strâng fânul pentru animale. Le cerem indicații către vârful Pietrele Albe, locul planificat pentru înnoptare, căci ar trebui să aibă un izvor în preajmă. Socoteala nu ne iese căci, deși ni se confirmă direcția, drumul devine tot mai plin de iarbă, până acolo că ne vedem nevoiți să mai coborâm într-un sătuc, Camena, aflat în fundul pământului. De aici până sus e cale lungă – mai lungă decât am putea noi acoperi în cele două ore de lumină rămase – așa că întindem cortul pe un petic de iarbă proaspăt strânsă, acompaniați de izvorul ce susură vesel. Mai mult, găsim și niște cireși bătrâni din care adunăm câțiva pumni de fructe ca mierea, așa că prima zi de aventură o decretăm satisfăcătoare.

Priveliștea din Cozia, pe la baza muntelui ar trebui să fie și drumul nostru.

Noaptea trece cum nu se poate mai bine, cu somn odihnitor, meritat după toți cei vreo 2000 de metri urcați peste zi. Ne trezim o dată cu soarele ce se arată după versant, dar ne luăm timp să ne bucurăm de un mic-dejun consistent, să ne ajungă.

Locul de cort și pregătirile de plecare.

Urcarea e abruptă de la început, așa că facem push-bike, neîncălziți, pe un drum ce devine, curând, albie de râu. Ne e clar că nu va deveni ciclabil, așa că ne resemnăm cu gândul pajiștii alpine ce ne așteaptă. Aproape de Pietrele Albe ne intersectăm cu un drum pietruit ca în palmă, pe care îl urmăm până sub Vârful Babii, ultima redută înainte de traseul principal. După noi, ultima bucată de push bike se apropie de sfârșit, dar, după soartă, nu suntem nici la jumătate: poteca dorită lipsește, iar creasta e ca un fierăstrău deloc prietenos cu cicliștii. Bodogănim nemulțumiri duse de vântul aprig, iar eu îmi asum vina studierii superficiale a traseului. Apoi se așterne resemnarea, o moleșală ce ne ține vreo 4 ore, cam cât durează cei 10 kilometri până la prima variantă de coborâre. Peisajul, în schimb, e rupt din altă lume: vizibilitatea e maximă în toate părțile, dar coroana e dată de Crovurile din Mehedinți, acele poienițe carstice care de la cei aproape 2000 de metri ai noștri se văd în toată splendoarea lor!

Spre Vârful Babii, cu Pietrele Albe în spate.
În creasta principală a munților Cernei, un loc neprietenos cu bicicleta și plin de stâne, dar cu priveliști nesfârșite către abruptul Mehedințiului.
Crovurile din Mehedinți văzute mai de aproape.

Coborârea e cam cum mi-o aminteam de la Hercules Maraton de acum 7 ani: lungă și abruptă, dar 90% ciclabilă. După infernul de sus, aceasta se simte autostradă, cel puțin până în Ineleț, primul cătun uitat de istorie. De aici, o cotim spre celelalte așezări – Prisăcina, Poiana Lungă și Dobraia – dar pitorescul zonei nu prea ne mai mișcă, căci oboseala și foamea ne doboară. Cu cât soarele fuge spre apus, cu atât noi ne împiedicăm mai tare de fiecare urcare mai susținută…Înțeleg, sub agonie, că am tras prea mult, chiar și pentru o zi de explorare, și că astfel de zile trebuie evitate. Nu de alta, dar dacă e prea mare chinul, plăcerea dispare și atunci care mai e sensul?

Cumpărăm brânză de la o tanti de-a locului, una pe care o știam de ceva vreme. Surprinzător, băieții acesteia lucrau la montat de corturi de glamping, încercând să pună Valea Cernei pe lista turiștilor mai simandicoși (au terminat, au deschis, puteți merge în vizită). Apoi ne lăsăm să zburăm spre Motel Dumbrava pe o potecă pe care nu mi-o aminteam atât de ciclabilă, dar care ne ține în șa aproape în totalitate. Mna, ne-o mai fi crescut și nouă nivelul și toleranța la risc, nu zic…

Ne apropiem de vale. Gardul gospodăriei cu brânză bună.

Campăm lângă Cerna, căci nu are sens să mergem către mașină pe întuneric. E cert că renunțăm la a face și Crovurile (văzusem o potecă ce urca spre Poiana Beletina din Pasul Godeanu), dar lăsăm planul pe ziua ce vine. Ne refacem cu o baie rece și cu ultime resturi de mâncare la primus (+ brânza proaspătă) și ne culcușim în sacii ce ne cuprind cu somn profund și liniștit. E început de week-end, oamenii mișună pe lângă ale lor corturi și focuri, dar e surprinzător de liniște și bine…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.