E gata miez de noapte, oră bună de pierdut gânduri prin pereți. Sunt negri, distanți și încălziți de soarele de vară care bate toată ziua în blocuri, numai buni pentru aruncat frământări, nefericiri și speranțe. Cumva, pereții aceștia noi, nu demult zugrăviți, seamănă cu oamenii: primesc, fără reacție, tot ce le oferi. Indiferenți, te ascultă, dar doar cât să îți adâncești singurătatea. Doar că ei sunt calzi – oamenii, pe deasupra, sunt țurțuri de gheață măturată de crivăț.
Ar trebui să dorm. Rațional, totul mă trage într-acolo. Dar cu inima ce să mă fac? Ea aleargă, nebună, către alte culmi! Se știe onestă, disponibilă la frumos și naivă…iar tot ce vrea e să poarte omenirea la brațul ei. Dar plânge…căci dincolo de naivitate, stă realitatea. Dincolo de disponibilitate, stă reticența de plumb a celorlalți. Dincolo de onestitate, lovește duplicitatea severă a omului contemporan, politic, manipulator, subiectiv.
În toată această vâltoare, mă simt străin.
Omul nu e singur când e cu el, ci e singur când se găsește înconjurat de oameni cu care nu rezonează. În sălbăticie, în vârf de munte, în sate uitate de lume, individul poate fi fericit, conectat și împlinit. E lumea cea care îl dărâmă, sunt ceilalți cei care îi strivesc visurile sub bocancul necredinței, e societatea cea care îi cere să treacă, cuminte, în pluton! Evitând execuția, își semnează sinuciderea…dar toți strigă în aceleași note, toți aleargă în aceeași direcție, toți văd același viitor!
Mă ustură ochii, dar nu, nu de plâns. Lacrimile, poate benefice, se scurg doar în suflet. Sunt ultimele, ele, cele care luptă pentru un sens dincolo de vidul existențial al necunoscutului. Se adună în căldări interioare necuprinse, se preling pe margini de individ nevăzute și spală, răbdătoare, necuprinsul. Privirea mă doare de oboseala celui care a mers prin colbul vieții fără drum. Mă ustură ochii de pașii fără rost aruncați prin poteci ce nu există. E oboseala inimii cea care doare, nu a trupului lenevit sub oaste.
În fața nopții, după ce toate au fost spuse, ai două variante: lupți sau fugi. Dar nu e și fuga o luptă, după cum și lupta-i o fugă?
