Iubire retezată

Spre vârf de stâncă îmi înalț privirea
Și las, din gol, să cadă visu-n suflet –
Nicicând nu merită atât iubirea,
Ca în abisul muntelui rar umblet.

Îmi uit singurătatea-n apă lină
De lac verzui născut în fund de vale.
Doar inima dă ghes și mai suspină:
„Mi-e dor de-a fericirii ruptă cale!”

Nu e apus în viață ca pe creste,
Cu roșu stins și culmi umbrite-n frig –
De aș trăi, mereu, fără de veste
De greu cotidian, plin de arid!

În zi, aș lua eternitatea-n palme
Și-n nopți m-aș odihni de tot ce-i rău;
Aș renunța, zâmbind, chiar și la arme,
Nimic n-ar mai conta, de dragul tău.

Doar că vrăjirea ține perioade
Și măreții de munte uneori se sting!
Rămânem cu regretele a roade
Că slăbiciunile, în luptă, tot înving.

E trist finalul, cum e înălțimea
Când ai atins-o și cobori spre șes…
Ne prea lipsește-n suflet profunzimea
De a iubi curat, cum ne dorim ades’.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.