Ne începem ziua la fel cum am terminat-o: traversând Bistrița învolburată pe aceeași punte fragilă de lemn și cabluri de sârmă. Nu că ne-ar fi frică, suntem învățați cu astfel de „poduri”, căci așa am crescut. Într-un fel, viața la țară oferă, pe termen lung, avantaje la care traiul la oraș nici nu visează: de la obișnuirea omului cu lipsa comodității până la simplitatea care îți umple sufletul, clipă de clipă.
În drumul nostru către Vatra Dornei, alegem varianta ușoară: urmăm râul în amonte. Planul de acasă implica să parcurgem TransRarăul, ultimul „trans” modernizat al țării (se pare că avem o nebunie cu a asfalta drumurile de munte, facilitând accesul oricui în locuri cândva exclusiviste, uitând de multele șosele naționale și județene ce zac în paragină), dar, din lipsă de dispoziției, îl lăsăm pentru altă dată. Ar fi fost frumos să îl urcăm, nu zic nu, dar la ce bun chinul cu atâtea bagaje, când am putea reveni foarte ușor pentru o excursie pe cinste în zonă? Într-un fel, despre asta este atât viața, cât și o excursie mai lungă prin lume: despre renunțări. Căci, oricât de contraintuitiv pare, fericirea nu vine decât atunci când înveți să lași cât mai multe deoparte.
În oraș, ne aprovizionăm cu mâncare pentru următoarele zile și continuăm aventura pe valea Bistriței. Personal, îmi place tare mult drumul acesta către Maramureș, dar calitatea asfaltului este mai mult decât jalnică. E incredibil cât de multe zone turistice faine avem în România de care ne batem, cu foarte multă bună știință, joc. Pentru că, deși nu vrem să recunoaștem, suntem cu toții vinovați: de la nea Ion din Apuseni până la politicienii de la București. Nu o să înșir aici de ce spun asta și cum suntem responsabili, căci știm cu toții – cert e că ne merităm „soarta”.
Localitățile prin care trecem în această margine de Bucovină ne încântă privirile. Poieni verzi, întinse către zare, se împletesc cu maiestuozitatea pădurilor de conifere. Casele, decorate cu motive tradiționale de zici că te uiți la un port popular, nu la o clădire, se înșiruie vesele pe marginile șoselei. Până și oamenii par primitori și calzi – e și normal, nu poți trăi într-un asemenea paradis și să te formezi cu un caracter rău!
Totuși, cu cât înaintăm spre inima munților, cu atât sufletele ni se sfâșie mai tare. Peste tot, acest rai pământesc dă nenumărate semne de distrugere: camioane cu bușteni trec, în trombă, către a umple buzunarele cine știe cui. E jalnic cum ne putem bate joc de ultima redută a naturii, pădurea! Iar dacă situația ar fi singulară, aș mai zice; dar, din câte am observat, se taie masiv peste tot. Și nu pot să nu mă întreb: chiar nu poate fi nimeni tras la răspundere? Probabil că nu, căci nu ne pasă.
Ocolim o camionetă care încarcă lemnele direct în stradă, blocând traficul, și începem ascensiunea către Pasul Prislop. Soarele este ascuns după nori, iar răcoarea serii ne înviorează atât de mult că nici nu știm când ajungem în vârf. Fac repede câteva poze și ne avântăm la vale dar, foarte curând, ploaia ne pune frână, obligându-ne să ne luăm hainele impermeabile pe noi. De-ar mai fi stat un timp, să apucăm să ajungem în cort!
La intrare în Borșa ne lovim de alte dezamăgiri care accentuează gustul amar de mai devreme: cum se poate ca un asemenea oraș situat exact la baza Munților Rodnei să nu aibă nici măcar o șosea cum trebuie? Ca să nu mai menționez lipsa de dezvoltare a turismului, deși acesta ar putea fi la cote astronomice…
Pe nesimțite, soarele se arată din spatele norilor, dar stropii continuă să cadă. Ne grăbim să lăsăm așezările în urmă, tot sperând că apucăm să campăm înainte ca adevărata furtună să înceapă. Însă vântul se întețește, așa că abia dacă ne târâm către un loc de cort despre care nu știm nici unde se află, nici cum arată. Abia după Moisei reușim să rezolvăm situația: traversăm, iarăși, o punte și întindem cortul pe marginea râului Vișeu. Ne aflăm la marginea unei poieni pe care oamenii o exploatează pentru fân dar, cum nu este nimeni prin preajmă, îndrăznim să ne simțim ca acasă. Cel puțin de dată aceasta nu trecem niciun gard…:)
Avem parte de o seară lungă, dar care se termină repede: până ne spălăm, până mâncăm și până mai ajustăm mici probleme la biciclete se face deja târziu tare. Prefer, totuși, să mai ascult șuieratul curenților de aer un timp, citind „Amintiri din copilărie” pe Kindle. Nu pot să nu sesizez asemănarea: aceeași atmosferă lipsită de pretenții de la Creangă e magnetul ce ne atrage în călătoria pe care o facem. Și, într-un fel, parcă nu există loc mai bun să te umpli cu astfel de sentimente decât un cort amplasat pe locul unor țărani obișnuiți din inima Maramureșului, în timp ce călătorești către Europa pe bicicletă.
Datele zilei: 145 km, Crucea(SV)-Moisei(MM).
Track: https://www.bikemap.net/en/route/3741150-ziua-4-cruceasv-moiseimm/#/z9/47.26804,24.95407/terrain.
