Nerăbdător, continui să mă învârt prin curte: urmează să plecăm într-o lungă călătorie pe biciclete, iar Evelin reușește să un fie gata la timp. E adevărat, nu avem niciun tren pe care să-l scăpăm, dar urăsc să aștept. Pe deasupra, emoțiile necunoscutului și stresul cauzat de imediata schimbare a decorului contribuie din plin la completarea tabloului.
Abia înainte de 10:00 reușim să ne urcăm pe biciclete și să pornim la vale. Bagajele sunt aranjate, iar căluții strălucesc în soarele canicular de Iulie; foarte curând, însă, praful și intemperiile își vor lăsa urmele atât pe ei, cât și pe noi. Dar nu deranjează deloc acest aspect, face parte din atmosferă. Și da, poate că este mai comod să mergi din pensiune în pensiune sau să mănânci numai la restaurante, dar nu acesta este stilul care ni se potrivește. În plus, cine pleacă pe un astfel de drum așteptându-se să ia și comoditatea cu el, se înșală amarnic.
Deși, poate că funcționează. Poate că se poate cu mese bogate și dușuri calde zilnic. Poate că merge să dormi mereu în paturi moi, la adăpost de ploaie. Poate că e frumos cu echipament de top (nu pot să mă plâng, la capitolul acesta, totuși) și poate că e mai fain să mergi ușor, ca la plimbare. Dar care ar mai fi farmecul?
Eu, unul, sunt sătul până în măduva oaselor de accentul pe care am ajuns să îl punem, zi de zi, pe comoditate. Nu că aș fi împotriva tehnologiei și a confortului, dar parcă prea am ajuns niște paraziți care nu putem trăi fără nu știu câte! Am ajuns să ne inventăm nevoi existențiale doar, doar ne-om justifica mofturile. Așa că, măcar pentru o scurtă perioadă din an, aleg să trăiesc fără. Și îmi place, căci merită.
Să începem nu e ușor, dar treptat curajul se adună. Nu poate exista un al 10-lea pas fără existența primului, deci dacă vrem să ajungem departe, trebuie să îi dăm bătaie.
Pedalele se învârt fără efort, dar bicicletele încărcate de bagaje sunt mai greu de manevrat decât ne-am fi așteptat. Ne afundăm în gânduri, ca să treacă timpul mai ușor. Le avem mulțime, căci tranziția nu e ușoară – lăsăm multe în urmă; mai trebuie să rupem file din calendar ca să ne învățăm cu drumul…
Traseul ne este cunoscut, doar suntem în imediata apropiere a casei, prin munți pe care i-am tot explorat, în toate felurile. De la Siriu peisajul devine și el interesant, iar urcările repetate din jurul lacului de acumulare ne toacă din energie. Bicicletele se comportă exemplar, deși ne mai cer mici reglaje pe ici-colo. La Întorsura Buzăului virăm la dreapta și, după ce trecem de prima porțiune de drum neasfaltat (DN 13E Barcani-Zagon), gonim ca vântul către Covasna. Afară e caniculă, iar noi ne simțim ca niște pești fripți pe un grătar încins, deși soarele se grăbește spre orizont. Cu el, ne grăbim și noi către Oituz, doar-doar om campa lângă un izvoraș cu apă curată care să suplinească dușul cotidian de acasă.
Peisajul depresiunii ne lasă reci, sufletește vorbind, deși câmpurile sunt lucrate și îngrijite. Cumva, nici nu am părăsit bine munții că ne și e dor de ei. Pe drumuri, asfaltul alternează cu pietrișul, ceea ce ne îngreunează puțin viteza de deplasare. Totuși, ajungem la începutul Pasului Oituz (866 m) pe care îl lăsăm pentru dimineață. Campăm pe o pajiște nu foarte extraordinară, dar care ne oferă acces la un pârâiaș numai bun de răcorit după o primă zi toridă în șaua bicicletei. Ne folosim de bidoane ca să ne putem spăla complet, iar apoi ne întindem la prima noastră cină pe drumuri.
După ce le dăm de veste celor dragi că totul este în regulă, ne retragem către cort – casa noastră pentru următoarea lună. Liniștea este departe de a fi deplină (mașinile se tot aud de pe șosea), dar profităm de oboseală și adormim pe dată.
Datele zilei: 145 km, Cătina(BZ)-Brețcu(CV).
Track: https://www.bikemap.net/en/route/3732375-ziua-1-catina-bretcu/.
