La capatul Bosniei = la capatul lumii

Scris de | 6 oct. 2019 | Despre: jurnal de calatorie | Fără comentarii


Peisaj rural, tipic pentru Bosnia.

Noaptea trece incredibil de repede, într-o liniște totală. Doar uneori mașini rătăcite mai chinuie motoarele la deal, iar dimineața acestea se tot întețesc. Nu ne mai stresăm însă, căci tot ce avem de făcut e să strângem, să mâncăm și să ne vedem de drum. În timp ce facem toate acestea, avem vreme să privim în jur: ne găsim între dealuri împădurite, într-un peisaj ce nu amintește cu nimic de tabloul pustiu al serii.

Îmi place când traseul începe în coborâre, dar astăzi plăcerea nu durează. Traversăm un râu – cred că e tot Neretva – iar apoi continuăm cu o urcare nu abruptă, dar ce se anunță lungă. Din fericire, curând ajungem la asfalt și, după ce ne împrospătăm și spălăm la un izvor curat, apăsăm în pedale către Kalinovik, orașul pe care îl urmărim de două zile pe hartă. Așezarea e o enigmă: cele câteva case încep și se termină la fel de brusc. Nu înțeleg care e rostul acestor oameni în aceste meleaguri pustii, dar poate că ei știu mai bine…Cel puțin unul, cu care legăm o scurtă conversație într-o germană maltratată, știe: e polonez și stă în Kalinovik de zeci de ani, căci s-a însurat cu o fată de-a locului. Dar ce o fi căutat inițial în zonă, înainte să îl condamne dragostea, tot nu e clar!

Biserica din Kalinovik, „orașul” de nicăieri.

Amiaza ne prinde pe drumul spre Foca, pe care îl rătăcim puțin dată fiind infrastructura precară. Explorăm drumuri pustii de pădure, fără început și sfârșit, dar care, într-un final, ne scot la șoseaua principală ce gonește către Muntenegru. Noi o luăm mai cătinel, ba chiar ocolim până în oraș, căci avem nevoie de mâncare pentru munții din următoarea țară. Mai mult, mai fac o pană, pe care o târăsc până la magazinul amărât de la parterul unui bloc comunist. Cât timp Evelin cumpără, eu desfac jumătate de bicicletă, schimb cauciucul și pun cameră nouă, dar încerc și să lipesc camerele stricate: fără succes, găurile sunt prea mici să se lase descoperite. Înainte de plecare, mai bag și eu o fisă consumeristă: două brațe pline de conserve și prostii, doar-doar ne-or ajunge pentru următoarele zile.

Ulterior, refuzăm să ne mai grăbim: deși am pierdut mai bine de două ore, ne relaxăm în apa rece a râului Drina. Nu mult, căci nu rezistăm nici frigului, nici curentului puternic care ne oprește din a intra serios în valuri. Măcar suntem curați, iar asta ne dă entuziasm pentru următorii kilometri: mai pedalăm vreo două ore, pe un drumeag îngust, pe care mașinile depășesc iresponsabil și care pare interminabil. Greu, sosim la graniță, unde ne strecurăm în față și de unde plecăm repejor, ca să campăm. Oboseala iarăși e acută și chiar sperăm la o oprire decentă, care să ne permită să ne refacem.

Luna ne anunță că e foarte târziu să fim încă pe drumuri.

Șoseaua însă are alte planuri: stă spânzurată pe coasta muntelui, străjuită de versanți împăduriți. Găsim o grădină cosită potrivită, dar nu avem apă deloc, așa că tragem de noi pe mai departe. Când găsim apă, nu mai avem locuri, așa că tragem și mai departe. Atât de departe că ajungem strânși între pereții de stâncă ai unui defileu abrupt, dar cu totul superb. Traversăm, cu ceva emoții, podul ce unește versanții, cu sufletul numai entuziasm: descoperisem acest loc în filmulețe pe YouTube cu luni în urmă, iar să fiu chiar acolo, pe viu, mă umple de recunoștință. Îmi place partea aceasta la drum: că mă învață umilința, perseverența, recunoștința etc.

Superbul pod din apropiere de Pluzine, descoperit în clipuri pe YouTube înainte de a ajunge în zonă – o minunăție.

Negociem unde petrecem noaptea și, după câteva idei năstrușnice și încercări eșuate, stabilim să folosim un spațiu îngrijit de lângă o hidrocentrală. Eu stau cu ceva teamă, dar Evelin e decis că e cea mai bună soluție și că ne vom descurca, orice ar fi. E beznă deja, așa că stabilim să plecăm devreme a doua zi, ca să nu ne facem probleme fără rost, totuși.

Sub un cer plin de stele, încă înmărmuriți de peisaj și de ingineria drumului, mâncăm o cină târzie. Frigul de pe canion ne face să strângem hainele pe noi și să intrăm la somn, în încercarea de a mai recupera ce mai putem din el. Se anunță zile faine în Muntenegru, abia am sosit și țara este fantastică deja!

Ziua 9: Ulog, Bosnia – Defileul Râului Piva, Muntenegru, 100 km –
https://www.strava.com/activities/2601507839

https://youtu.be/JqQJRsrNJBw
DRUMURI DIVERGENTE, EP. 4: Mostar și Bosnia rurală
DRUMURI DIVERGETE, EP. 5: Prin Munți în…Muntenegru

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.