La pas prin Transilvania, pe doua roti

Scris de | 16 iul. 2019 | Despre: jurnal de calatorie | Fără comentarii


Călătorim fără să mai gândim. Nu mai știm să ne oprim, iar imersiunea în noile locuri nu mai are căutare. Vizităm (mai) mult, dar descoperim (mai) puțin. Ne bucurăm de aventuri, dar experimentăm aceleași anxietăți vechi. Fugim către orizonturi, dar ne luăm nefericirile cu noi. Ceea ce a venit ca o eliberare s-a transformat, peste timp, într-o temniță aspră, prin ale cărei zăbrele vânăm cerul. Pe dinăuntru ne stingem cu fiecare escapadă de peste vară și cu fiecare ieșire de week-end. Oare ce ne lipsește?

Pornim pe la prânz, în formație de patru, cu bicicletele gata de câteva zile de explorare. Grupul e eterogen: eu și fratele meu suntem deja veterani în ale cicloturismului, fetele abia dacă știu ce implică. Necunoștința însă nu le împiedică să pedaleze asiduu, până dincolo de Sfântu Gheorghe, cu tot vântul de față și norii negri ce se mai scutură ocazional. La prima urcare însă borcanele se amestecă: asfaltul dispare, curbele se adună, iar nici pădurea liniștită și nici vremea plăcută nu pot face efortul mai puțin dificil. Inevitabil, antrenamentul face diferența: abia în vremuri inconfortabile îți poți observa limitele reale.

Locul de cort nu e special, dar curcubeul uriaș, zugrăvit pe bolta cenușie face uitată banalitatea. Trecem, în doar câteva minute, de la vară la toamnă și apoi iarăși la vară, o bună pregătire pentru noaptea ce urmează, una cam rece pentru această perioadă, numai bună de călit spiritul.

Cu noaptea în cap, începem ritualul trezirii: eu trăgând de ceilalți să plecăm mai din vreme, ei trăgând de mine să îi las să mai doarmă. Explorăm Cheile Vârghișului – atât cât ne permit bicicletele -, ne unduim pe lângă Olt până la Racoș, unde o ploaie rece stinge și mai mult vulcanul deja adormit de secole. Căutăm și Lacul de Smarald și Coloanele de Bazalt, facem câteva poze, iar apoi ne grăbim către campare, doar, doar om scăpa de următoarea repriză de precipitații!

Nu știu exact de ce facem asta, deși stau adesea să reflectez. Ușor, nu este. Comod, nici atât! Viața pe bicicletă e departe de romantismul ce reiese din poze, e mai mult decât apusuri liniștite și câmpuri înverzite! Mult mai adesea, natura își cere tributul: energia necesară înaintării e costisitoare.

Renunțăm la Sighișoara pentru că drumul național nu permite accesul bicicletelor. Bineînțeles, nu există alternativă (cel puțin nu una fără zeci de kilometri în plus), dar să interzicem, se poate! E fantastic cât de mult răbdăm în democrație…parcă mai mult ca în comunism. Acum, în numele libertății de alegere, acceptăm orice. Nu realizăm greșeala de logică: nu e alegere reală cea în care toate opțiunile sunt proaste. Relația cu statul ar trebui tratată ca oricare alta, printr-un raport al beneficiilor: nu construiești drumuri, spitale, piste, nu faci curățenie, nu dezvolți locuri de muncă, nu ajuți cetățeanul, nu investești în educație etc nu primești banii pe care îi ceri, e simplu! Dar să nu plătești ceea ce statul decide, să fie catalogat ca furt, e o aberație! Dacă tot aproape jumătate din venituri ne zboară din buzunare (de fapt procentul de taxe se ridică undeva la 70-80%) nu ar fi normal să fim mai preocupați de ce (nu) se face cu banii noștri?

Mă tot gândesc cum am putea îmbunătăți abordarea, provocând schimbări rapide și cu efecte concrete. Democrația, așa cum ne-a fost servită, a început deja să moară: în țări de tradiție, unde politicienii și-au mai făcut partea, și nemulțumirea tot atinge cote alarmante. E clar că drumul societății ne poartă către o fundătură, dar oare ce am putea pune în loc? Ce soluții ar ajuta cetățeanul, ce variante i-ar oferi un trai mai bun, ce abordări l-ar scuti de a munci pentru un sistem căruia nu îi pasă, ce mentalitate i-ar reoferi libertatea reală, pe care într-o democrație nimeni nu o mai are?*

Goniți de ploaie, campăm pe un câmp proaspăt treierat, cu Cetatea Rupea străjuind orizontul. Carcasă goală, doar ziduri, monumentul ne amintește de oameni: cosmetizăm frumos exteriorul, în vreme ce prin suflete bate vântul ignoranței. Plouă continuu până spre dimineață, deși prognoza se arăta blândă. Oboseala se adună, așa că scoatem din traseu și variantele peste coline din zona Viscri-Saschiz-Sighișoara (oricum nu știu dacă nimeream potecile), dar ne luăm libertatea de a petrece câteva ore în satul-patrimoniu UNESCO. Ne învârtim puțin pe ulițe, vizităm biserica-cetate, schimbăm vorbe cu copiii și…cam atât. Nu că nu ar fi o locație frumoasă, unde grijile par ceva străin, unde pietrele pavează drumurile și unde casele și porțile sunt pictate în culori vii, dar, în esență, nu întâlnim astfel de elemente cam în orice sat din România?

Traseul ne unduiește peste dealuri și prin păduri, străbătând așezări pitorești, înghețate în timp. În sfârșit, ne bucurăm de prima zi cu soare de vară, cerul străveziu contopindu-se cu verdele curat încă al poienilor! Făgărașii ne apar la orizont, ca un uriaș ascuns de nori, dar și ca un adăpost primitor, la poalele căruia îți poți așterne puținele lucruri. Petrecem la cort o ultimă seară, cu mult doritele povești, împărtășit de impresii și schimburi de gânduri, sădind legături cum numai o călătorie braț la braț poate să croiască.

Tura o încheiem discret, cu mers agale, șerpuind către Șinca Nouă și, mai departe, Holbav. Ne mai umplem plămânii cu aer curat, mai luăm un prânz la iarbă verde, mai transpirăm pe ultimele urcări. Punem, astfel, puncte de suspensie unei alte aventuri…căci sigur vor mai urma astfel de escapade. La ce bun? Oare ce ne lipsește? Nu știm, dar suntem plecați în căutare.

Într-un final, nu e chiar viața o căutare cu o destinație pe care toți vrem să ne-o însușim?

Traseele sunt pe contul meu de Strava, da-ți scroll până dați de ele. Spor la aventură, dar și la găsit drumurile cu sens!

*Aici e o discuție lungă, cert e că în democrație nimeni nu e mai liber decât într-un regim totalitar. Singura diferență? Granițele permise sunt mai largi, iar asta oferă iluzia de libertate. În esență, realitatea e aceeași: ești obligat să te conformezi unor legi venite „de sus”, fie că sunt nocive, restrictive sau abuzive sinelui.

După multă muncă și implicare, noua mea carte este gata! Povestea unei excursii de patru săptămâni pe bicicletă prin Georgia, Armenia și Azerbaidjan te așteaptă să te poarte prin culturi, zone și experiențe nebănuite! 3000 de kilometri de necunoscut este acum pregătit să devină palpabil și inspirator. Pentru orice comandă efectuată înainte de lansarea oficială, beneficiezi de 25% reducere și autograf! Enjoy!
Vreau cartea cu autograf!

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.