Lacul Vulturilor și Cimitirul de la Tabla Buții în tură de bikepacking

În gol alpin, aproape de Poarta Vânturilor.

Îmi place uneori România tocmai pentru lipsa benefică de civilizație pe care o are, adică pentru că libertatea de mișcare este mai ușor de dobândit și păstrat. Pe la noi natura încă nu este atât de reglementată, iar cine își dorește aventură o găsește din plin…Cred că este un mare minus al statelor moderne faptul că se luptă să protejeze pe oricine, fără să țină cont că poate să limiteze tocmai rațiunea de a fi a individului. Dacă nu există risc, de ce să ieși din casă? Dacă nu poți părăsi potecile de pe hartă, cum să afli ce e în adâncul pădurii? Dacă nu ți se dă voie să te descoperi, cum să afli cine ești, dincolo de fațadă?

Am copilărit la poalele Carpaților de Curbură, pe o vale uitată din județul Buzău. Protejat acerb de părinți, cât am fost mic nu am putut explora depărtările, dar, odată cu înaintarea în vârstă, orizonturile s-au deschis tot mai tare. Am ajuns, astfel, să cutreier lumea pe bicicletă, munții să îi bat la bocanc, iar zăpada să nu mai fie un dușman, ci un prieten provocator și, bineînțeles, distractiv. Numai că, asemeni oricui, și călătorul simte nevoia de a se autoactualiza: cu cât petreci mai mult timp în natură, cu atât îți dorești să te depășești. Condiția fizică vrei să fie mai bună, bagajul mai ușor, abilitățile mai fine și provocările…mai provocatoare. Pentru asta, adesea ești judecat de cei care niciodată nu au intrat în ring (sau au intrat din motive exterioare lor), dar tu nu ai timp să le asculți criticile: următorul pas te așteaptă!

Pasul Stearpa, între Valea Chiojdului și Valea Siriului.

Cu bikepacking-ul (un fel de drumeție, dar pe bicicletă) cochetam de multă vreme, însă prima tură adevărată nu a venit decât târziu, în primăvara aceasta. Pentru mine, după câteva călătorii cicliste pe drumurile Europei, acesta a însemnat urcarea unei trepte pe scara, ca să zic așa, a provocărilor. Deși baza e aceeași ca la cicloturism, detaliile diferă: bagajele sunt puține și compacte, bicicleta e de preferata să fie MTB, iar dificultatea traseului poate fi mai ridicată.

Ultimul sat pe vale e Chiojdu, de unde avem aproximativ 30 de km până „la Lac”. Așa i se spune în zona Lacului Vulturilor (cunoscut și ca Lacul fără fund), pentru că este obiectivul cel mai cunoscut din Munții Siriului. Urcarea e lină inițial, cu porțiuni lungi, dar accesibile, iar vremea e cum nu se poate mai bună: pădurea are deja iz de verde, cerul e albastru, iar soarele gâdilă pielea albă de peste iarnă. Bicicletele se comportă bine, gențile stau decent pe cadru și ghidon și până și noi ne simțim capabili de ceea ce urmează. Primul test este Drumul Nemților, un tronson de vreo 6 km, pietruit prost (datează din Primul Război Mondial, atunci cred că era autostradă) ce ne scoate în golul alpin al Masivului Mălâia. Din cauza greutății, nu urcăm totul din șa, iar zăpada dosită prin pădure ne amintește că lupta anotimpurilor nu s-a încheiat. Sus bate un vânt aprig și nici lângă cabană nu e mai bine. Întindem cortul în cel mai ferit loc, punem toate hainele pe noi, mergem la izvor după apă și ne bucurăm de prima masă în natură, de care mult dor ne era! Renunțăm la foc, așa că dormim devreme – mă rog, încercăm, pentru că rafalele testează rezistența cortului și răbdarea mea, la maximum. Primul se descurcă decent, eu stau treaz până după miezul nopții…

Ultimele petice de zăpadă, pe Drumul Nemților.

Dimineața ne întâmpină în aceeași notă, iar eu mă simt mai obosit decât mi-aș dori. Revenim în Poarta Vânturilor (ce nume au pus oamenii pe aici, nu?), dar apoi ținem creasta către Masivul Tătaru, legătura noastră cu Ciucașul. Avem grijă să urmăm traseul care nu e foarte evident, iar în pădure ne luptăm cu lemnele căzute pe potecă. Oare de când nu au mai trecut oamenii pe aici? Și ce suntem noi, pentru natură, binecuvântare sau blestem? Tind să cred că ambele, depinde de sufletul și abordarea celui care calcă muntele: dacă vii după profit, distrugi totul în cale. Dacă vii după frumos, îngrijești și te umpli, devenind o influență bună în lume.

Pe Creasta Tătaru, cu Ciucașul în zare.

Kilometrii se scurg greu, dar măcar știm că nu trebuie să ajungem departe. Pedalăm pe creastă, cu o priveliște de vis către Zăganul, către Muntenia, Transilvania și Masivul Mălâia. Suntem, într-un fel, în centrul universului. Nu al universului univers, dar în centrul universului nostru. Și, totuși, suntem atât de mici în fața măreției ce ne înconjoară! Norocoși de oportunitate, ne așezăm să admirăm tabloul…

La o șuetă…

Odihna fără muncă nu poate să țină mult, așa că, după pasurile Tabla Buții și Boncuța ne luptăm cu deznădejdea pe o urcare cruntă, printre frunze și pietre. Bicicletele atârnă greu, iar metrii greu se mai adună! Într-un final, ieșim pe curbă de nivel, iar de aici e floare la ureche către locul unde sperăm să dormim: la baza Zăganului. Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de pe munte căci nu găsim izvor, așa că nu rămânem la stână și nici nu urcăm pe culmea Zăganu-Gropșoarele, ci ne aruncăm, după ce admirăm peisajul, spre Cabana Pirușca, pe partea de Ardeal a masivului. Lăsăm în spate, deci, punctul de altitudine maximă, dar luăm cu noi pacea resimțită și câteva idei de trasee ulterioare. Le pierdem însă rapid prin minte, căci pădurea deasă și urmele frecvente de urs de pe coborâre cer strigăte puternice și concentrare.

Privind spre Zăganu.

În vale, însă, e iarăși pace. Într-adevăr, pacea de aici, a copacilor falnici și a izvoarelor ce susură, e diferită de cea de sus, a crestelor semețe, a cerului albastru și a brazilor singuratici, dar în suflet se simte la fel de deplin. Pentru că avem timp, dăm o tură pe forestier prin Cheile Strâmbului, iar apoi revenim la locul de cort din curtea cabanei silvice. Obosiți, nici aici nu facem foc (știu, ieșire în natură fără foc nu e chiar ce trebuie), ci ne grăbim către căldura sacilor. Somnul nici acum nu mă cuprinde, pentru că liniștea de afară e surprinzător de deranjantă: nu pot prinde niciun foșnet, nicio șoaptă, nimic. Pare că suntem într-un tablou mort, deși știu că aparențele înșală și că, dincolo de ele, viața izbucnește cu toată puterea.

Noapte trece cu bine, iar traseul ultimei zile e cum nu se poate mai divers: relativ scurt, cu peisaje complexe și obiective importante, dar cu un parcurs dificil, deși ciclabil. Până în pasul Boncuța nu întâmpinăm nicio problemă (acest pas face legătura între Vama Buzăului și Poiana Stânii), dar urcarea spre Tabla Buții mă îndoaie total. Evelin reușește să stea incredibil de mult timp pe bicicleta încărcată, eu împing cu conștiinciozitate pe lângă. Pe aici, cu sute de ani în urmă, Mihai Viteazul cobora spre Transilvania, oare la întoarcere și lui i-a fost greu?

Vechiul drum de vamă între cele două țări.
Cimitirul Eroilor de la Tabla Buții.

Pe Culmea Buții e soare, iar istoria parcă se vede mai clar astfel. Stăm fix în mijlocul ruinelor Cetății Cruceburg, punctul de graniță între Țara Românească și Imperiul Austro-Ungar. De aici, mai admirăm o ultimă dată falnica creastă Gropșoare-Zăganul și, înainte de a pleca, coborâm la Cimitirul Eroilor din Primul Război Mondial, un omagiu adus celor care au murit în lupte pe aceste plaiuri. De aici, drumul spre casă e doar o formalitate, dar una care ne încântă la maximum: o coborâre lungă ne așteaptă să fie savurată! Deși traseul principal continuă către Slon (ruta istorică, folosită din Evul Mediu ca legătură peste munte), noi ne lăsăm spre Chiojdu pe un forestier nemarcat, dar în stare excelentă.

Pe rulajul de final, fac slalom nu doar printre gropi, ci și printre gânduri și senzații. Per total, tura a ieșit exact cum trebuie, deși nu am acoperit tot ce ne propusesem. Peisajele ne-au răsplătit cu frumos, natura a avut vreme cu noi, iar provocările parcă au mai pus o cărămidă la aventurile de mâine. Se simte bine să știi că ți-ai mai lărgit un pic zona de confort!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.