Lacuri si munte

Scris de | 20 nov. 2019 | Despre: jurnal de calatorie | Fără comentarii


Orașul vechi din Ohrid, zona turistică și cochetă.

Vruuum!!! ne face să sărim din saci un zgomot infernal – azi avem alarmă low-cost Wizz, ce sună chiar prea devreme, dar care își face bine de tot treaba! Înainte de 9:00 suntem deja în pedale, iar în nici o oră ajungem în Ohrid, orașul emblemă al Macedoniei, pe care doream, de multă vreme, să îl vizităm.

Pe lângă lac.

Prima impresie e una dezamăgitoare, căci așezarea este la fel ca oricare alta: betoane, mașini, străzi înghesuite, ghene de gunoi etc. Printre toate, oamenii și-au construit case diverse în care să își pună traiul la punct – mai mult…dar ce să vrei mai mult? Treptat însă devine mai bine, iar odată ajunși în zona turistică e chiar fain: atmosfera e mai degajată, străzile sunt mai curate, clădirile mai îngrijite. Pe singurul deal din zonă tronează o cetate, dar nu am terminat de lenevit, așa că nu facem efortul de a urca să îi admirăm zidurile – e faină libertatea aceasta de a selecta exact ce și cum vizitezi, fără presiunea turistului de rând care „trebuie” să ajungă la X obiective!

O ultimă privire spre Ohrid. Dincolo de lac, Albania, țara dorită, dar interzisă.

Zăbovim pe malul lacului, dăm câteva duble video și ne învârtim pe străduțe, dar după vreo două ore ne declarăm plictisiți. Orașele, oricât de cochete ar fi, pur și simplu nu rezonează cu felul nostru de a fi…chemarea naturii e mai puternică! Iar astăzi aceasta ne trage către munte, spre o traversare până la 1600 m, ce leagă două lacuri: Ohrid și Prespa. Bineînțeles, sperăm la încă o baie, dar relieful ne joacă feste: amânând pauza, drumul se depărtează de apă cât să înaintăm cu speranța că dincolo de versant plajele vor fi mai accesibile.

Ultima așezare înainte de urcarea spre Galichica, la 1600 metri.

Urcarea e lungă, printr-un Parc Național (Galichica, a cărui taxă tot nu o plătim, fiindcă nu avem cash), dar nu foarte abruptă și adăpostită bine de pădure. Dintr-un punct de belvedere, ne luăm „Adio!” de la Albania, țara în care nu vom mai reveni, decât poate cu altă ocazie…dar încercăm să refacem traseul anilor trecuți de dincolo de lac. Atunci veneam dinspre Tirana, eram la întoarcere, iar Macedonia fusese țara de cotitură – astăzi, aceasta este doar o tranziție către Grecia, pe care o prelungim cât mai mult.

Gustarea de prânz, imediat după întâlnirea cu compatriotul.

Ne întâlnim cu un român, stabilit în zonă de ani de zile, care ne toarnă tot ce vrem și nu vrem despre împrejurimi. Ne dictează traseul, ne impune obiective, ne recomandă locuri de campat. Îl ascultăm, îl aprobăm, ne vedem de ale noastre. E interesant să discuți cu oamenii, dar rămâi cu un sentiment ciudat când ai parte de astfel de reacții.

Sus dăm de un fel de platou de unde se pleacă pe câteva trasee turistice, dar noi ne avântăm la vale către albastrul noului lac. Evelin însă are, din nou, probleme cu plăcuțele, așa că ne dăm cu precauție. A devenit cald, iar asfaltul nu e nici el impecabil. Jos găsim pustiu. Complexe turistice abandonate, campinguri prin care bântuie și fantomele. Apa e plină de alge, iar plajele sunt simple ieșiri de pământ pietros către lac. Dezolant. Dezamăgitor. Epuizant. Mâncăm un prânz lung, la marginea unui resort renovat, iar apoi mai înaintăm cât să ne prindă seara.

Satele în care ajungem sunt îngrijite, legate între ele de livezi nesfârșite de meri. Fructele sunt încă necoapte, dar suficient de zemoase cât să ne ungă pe suflet. Drumurile sunt o încrengătură de vechi și nou, modern și paragină, iar noi nimerim pe cel abandonat, dar care măcar nu are trafic. Mai avem o ultimă urcare pe care vrem să o dovedim și, culmea, o facem chiar repede. Deși inițial rămân în urmă, până sus îl întrec pe Evelin fără mari eforturi…dulce gustul victoriei (mai ales când nu prea ai parte de ea)!

O bisericuță are în curte cișmea cu apă proaspătă de la care aprovizionăm dușul, locul de campat fiind chiar în apropiere. Iarba e cosită, traficul aproape inexistent (deși drumul modern e în apropiere), iar peisajul se deschide către orășelul Resen ale cărui făclii se înmulțesc văzând cu ochii. Surprinzător, e răcoare afară, dar asta nu ne împiedică să lungim discuțiile până aproape de miezul nopții, puțini inconștienți, dar recunoscători pentru astfel de momente, unice în felul lor.

Ziua 16: Struga, Macedonia de Nord – aproape Bitola: 84 km –
https://www.strava.com/activities/2618369425
https://www.strava.com/activities/2618375162


DRUMURI DIVERGENTE, EP. 7: Macedonia de Nord

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.