M-a prins târziul

M-a prins târziul fără seară
Roind prin gând de infinit,
Fugeam să scap de-a vieții gheară,
Dar am căzut, rău ostenit. 

Mi-ajunge drumul fără țintă,
Nu mă descurc să îl parcurg!
Respir să simt cum iarna intră
Și prin plămâni fricile curg. 

Mi-e dor de zori de alinare
Cu liniștea frumos mormânt;
Aștept s-apară un nou soare
Cu-al legământului iz sfânt. 

Caut în sufletu-i oglindă
De sunt virtute ori păcat – 
Pătrund reflexia sticlindă:
În ambele-s înveșmântat!

Văd chip de monstru în fereastră
Privindu-mă cu ochii hâzi;
Observ cum aripi dau să-mi crească, 
Devin curat, zburând spre culmi. 

Și ce-mi doresc, citind aievea,
E să nu sper, tot în zadar,
Că va veni, odată, vremea
Să fiu iubit, nu doar prea rar. 

Aceasta este utopia
Oricăruia de pe pământ – 
Din piepturi strigă nebunia:
„Iubiți-mă, vă rog, cum sunt!”

Abia atunci, în acceptare,
Când dorul ne unește strâns,
Va crește falnică schimbare
Cu binele curgând a plâns. 

Nu va mai fi târziu în seară
Și gândul calm se va vedea…
Voi mai spera, a câta oară,
Să-ncerc, pe drum, a nu cădea?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.