M-a prins târziul fără seară
Roind prin gând de infinit,
Fugeam să scap de-a vieții gheară,
Dar am căzut, rău ostenit.
Mi-ajunge drumul fără țintă,
Nu mă descurc să îl parcurg!
Respir să simt cum iarna intră
Și prin plămâni fricile curg.
Mi-e dor de zori de alinare
Cu liniștea frumos mormânt;
Aștept s-apară un nou soare
Cu-al legământului iz sfânt.
Caut în sufletu-i oglindă
De sunt virtute ori păcat –
Pătrund reflexia sticlindă:
În ambele-s înveșmântat!
Văd chip de monstru în fereastră
Privindu-mă cu ochii hâzi;
Observ cum aripi dau să-mi crească,
Devin curat, zburând spre culmi.
Și ce-mi doresc, citind aievea,
E să nu sper, tot în zadar,
Că va veni, odată, vremea
Să fiu iubit, nu doar prea rar.
Aceasta este utopia
Oricăruia de pe pământ –
Din piepturi strigă nebunia:
„Iubiți-mă, vă rog, cum sunt!”
Abia atunci, în acceptare,
Când dorul ne unește strâns,
Va crește falnică schimbare
Cu binele curgând a plâns.
Nu va mai fi târziu în seară
Și gândul calm se va vedea…
Voi mai spera, a câta oară,
Să-ncerc, pe drum, a nu cădea?
