Viața trebuie trăită fără măsură. Risipită, adică. Ba mai mult, irosită. Să îți permiți să nu îți pese de nimic altceva decât de fericire, iată cheia.
Ar trebui ca prioritățile să se schimbe. Ceea ce e mai bun, e bine să fie primul. Ca o masă la care desertul se mănâncă întâi (și e din belșug), așa ar trebui să ne abordăm clipele. Dacă mai e loc și pentru restul, să fie. Dacă nu, măcar am rămas cu dulceața pe buze.
Echilibrul, în felul lui, dăunează. Iar să faci lucrurile așa cum ai fost învățat, îți garantează doar rezultate știute.
Fiecare moment e unic. De ce nu îl tratăm ca atare? Să îți amâni bucuriile doar pentru că trebuie, e o prostie. La fel și cu visele: dacă nu acum, atunci când? Nicio boală nu e mai rea ca amânarea. Ba da, poate neconștientizarea efemerității noastre pe pământ. Dacă am avea tot timpul finalul în minte, am risca mai mult. După cum spuneam: nu am pune desertul la sfârșit, ci primul, ca să fim siguri că îl apucăm.
Ceea ce ne pasionează, motivează și aduce fericire, ar trebui să fie prioritar. Căci viața îi răsplătește pe cei care au curaj să sară în golul necunoscutului, nu pe cei care coboară, sigur, pe coardă.
Doar așa poți trăi fără regrete: îndrăznind. Numai din încercare vine reușita. Și nici chiar eșecul nu te poate opri, atunci când riști să îți depășești limitele.
Căci viața nu e despre echilibru. Nici despre prioritățile impuse de societate. Și nici măcar despre ce credem eu și tu că este. Viața e mai simplă decât avem impresia: este despre a trăi cu pasiune pe drumul sufletului nostru.
Cu alte cuvinte, viața înseamnă a mânca desertul primul. Fără remușcări și fără regrete.
