Nu are rost

Aud un ciocănit de pribegie
În ușa sufletului înghețat sub vânt,
Mă iau să sparg, fac gălăgie –
Orice, doar să mă scap de-acest prea aspru gând!

Știu – singurătatea-i cea ce bate,
Perseverent, metodic, fără scop;
Forțează-ușa, încearcă-n spate,
Dărâmă rezistențe, sparge tot.

Și doare. Urlă lupta-n mine,
Căci nu-i normal să plâng că-i rău…
Dar simt, îl simt cum, tropăind, el vine:
Al disperării negre hău.

A mea ființă e sătulă să obosească în zadar:
Tot alergând, spre nicăieri, fără oprire
E cruntul dar al vieții-amar hotar.
Nevoia-i mare de zidire…

Dar cin’ să pună cărămidă
Alături de mortar, să iasă zid?
Nu suntem fluturi, ci omidă
Prea plini de murdărie și de vid.

Oftez – gândind la perspectiva
Ce se deschide-n noua zi:
E grea de tot retrospectiva
A unei vieți când s-o trăiești nu știi.

Și vreau! Vreau să găsesc o cale
Să nu-mi aducă mult, ci doar alin,
Ca mâine, eu, privind din zare,
Să înțeleg de ce, pe drum, să vin.

Căci n-are rost o viețuire
Doar pentru bani, plăcere sau nevoi.
Se simte-n suflet împlinire
Când transformi aur, din noroi.

Și oh! cât plâns mai e pe lume
După iubire, scop și sens!
Ascultă-ți inima când spune
Să fii al dragostei blând vers.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.