În haosul complex, continuu bâzâind al societății contemporane, mă învățasem să aștept. Nemulțumit de joc, îmi înecam frustrarea în a sta, bosumflat, pe margine. Știam că pot câștiga în ring,..dar nu azi. Mâine, mâine voi lupta.
Au trecut, astfel, ani. Ani dureroși, cât o veșnicie, în care nu am mișcat nimic. Am alergat, brownian, atât acasă, cât și pe drumuri. Mi-am ocupat timpul cu cărți, aventuri, proiecte. Am investit, zic eu, în relații. Dar, de fapt, toate acestea nu reprezintă nimic. Pentru că, de fapt, am așteptat.
Nu m-am descătușat, pentru că nu am avut contextul. Nu am construit zgârie-nori, pentru că cerul era prea sus. Nu am ajuns faimos, pentru că faima implică superficialitate. Și, tot astfel, pentru fiecare eșec, am găsit o scuză.
Nu am zburat, pentru că am așteptat ca aripile să îmi fie aduse de altcineva.
Nu știu de unde mi-am creionat ideea că, într-o zi, cineva din afară va servi motivația care lipsește creierului meu. Habar n-am de unde prostia că, odată și odată, succesul va lovi, de nicăieri. De parcă ar cădea meteoriți de aur în curtea leneșilor, așa mă mințeam și eu! Deci, am așteptat…
Fericirea, totuși, nu vine. Prea adesea un lux supraestimat, prea așteptat. Este și ea un zeu, dar unul care cere sacrificii prea mari. Normalitatea, cu decența ei, este mai ușor de îmbunat. Asta deși oricum traiul a devenit prea strict. Prețul civilizației, altă zeitate cruntă, care oferă prea puțin, nu?
Însă, vreau să nu mai aștept. Decid să explorez, chiar dacă aceasta înseamnă să sar în gol, fără perechea de aripi ce încă se lasă așteptată. Tot fără drum, o să mă apuc să îmi construiesc unul. Prioritizat, în funcție de interese. Egoist poate, dar plin de satisfacție. Voi simți, pentru prima oară după ani, cum e să fii liber – descătușarea e doar la un pas!
Bineînțeles, trebuie să mai aștept puțin până voi pune toate la cale. Să fie tot vechea așteptare, cea care m-a adus unde sunt?
