Nu te simti viu decat pe marginea prapastiei

Scris de | 7 oct. 2019 | Despre: de meditat | 3 comentarii


Îmi place riscul. Mă hrănesc din competiție. Dau ce am mai bun atunci când mă întrec, cu mine sau cu ceilalți. Ador aventura, necunoscutul și provocările. Fără acestea, nu aș putea să cresc. Fără acestea, viața nu ar fi viață.

Există un ingredient în ființa omului care îl face să tânjească după dificultăți. Ca o amprentă în ADN, e scris peste tot să căutăm mai mult. Dacă putem merge, ne dorim să alergăm. Dacă alergăm, vrem să zburăm. Dacă zburăm… Nu suntem construiți pentru relaxare, ci pentru efort, pentru a trage către un potențial personal adesea intangibil, dar care știm că este posibil.

Am ajuns unde suntem astăzi, ca societate, datorită indivizilor care și-au asumat riscuri. Doar pentru că au fost oameni care au înțeles că starea de fapt a lucrurilor nu e suficientă, marile progrese au avut loc. Fără toți acești pionieri care nu s-au mulțumit cu puținul, am merge și astăzi pe jos, am trimite scrisori, am spăla de mână sau mai știu eu ce am face! Probabil am freca două bețe în peșteră, de fapt…

Week-end-ul acesta a fost un week-end tragic, cu două mari tragedii. Una, mai apropiată mie și urmărită mai de aproape, a fost cea a accidentului din Piatra Craiului, soldat cu doi morți. Cealaltă, mai sfâșietoare, 10 morți și 7 răniți pe DN2, spre București. În bula mea, s-a vorbit și se vorbește enorm de primul, dar nu se spune aproape nimic de al doilea.

E interesant cum după o „luptă” apar judecătorii, toți acești copii frustrați care știu evenimentele, care sunt ași în organizarea concursurilor, care au cea mai bună idee despre ce se poate face și ce nu se poate face pe munte, care înțeleg oamenii perfect și care, dacă ar avea puterea, ar face ei dreptate. Oh, ce bine că nu o au! Ce bine că astfel de specimene nu au mai multă autoritate decât cea a unui smartphone prea scump pentru buzunarul lor pe care își pot scrie aberațiile! Citesc cu stupoare cum, indivizi de tot felul, aruncă cu noroi în tot ce prind: în victime, în voluntari, în organizatori, în oameni de munte, în Salvamont, în autorități, în Trump, în Dumnezeu chiar! Cu voci de megafon, ei știu ce e bine pentru lume și pentru ceilalți, din canapeaua lor tocită de fundul prea gras și împuțită de chipsuri, aruncă impertinența unde văd cu ochii!

Ce este mai dureros însă nu sunt aceștia, ci oamenii de la care așteptările sunt mai ridicate. Cei care iubesc muntele, care se plimbă cu bicicleta, care explorează natura etc. Și aceștia, din păcate, calcă prea des pe pașii celor dintâi! De ce să alerge pe munte? e dilema lor principală. Dar de ce nu?!? vine și retorica mea tranșantă.

Nu înțelegem că a căuta riscul face parte din însăși ființa umană. Nu vedem că dezvoltarea înseamnă a depăși bariere. Nu vrem să pricep că a crește cere efort, sacrificiu, expunere. Din cele mai vechi timpuri, dacă nu îți șlefuiai abilitățile, nu apucai ziua de mâine. Iar gesturile eroice și atitudinile curajoase erau un fel de a fi, nu o excepție. Dar contemporaneitatea și tehnologia au ucis orice urmă de nebunie din sufletul individului, iar împotriva celor care încă mențin această flacără aprinsă ne răzvrătim cu tărie. Din confortul social, îi ponegrim pe cei care nu și-au închistat chemările.

Mi-ar fi plăcut să văd aceeași ură, aceeași pornire energică și cruntă împotriva cazului de la Munteni Buzău. Aș fi fost mândru să văd cum comunitățile dragi mie, cele ale alergătorilor și ale pasionaților de munte (dar nu numai), se ridică împotriva mizeriei din țară și urlă. Să vedem proteste, ieșiri în stradă, înfierări ale politicienilor din ultimii 30 de ani pentru rahatul în care au adus țara! Cum ar fi fost dacă am fi înțeles cine și cum e responsabil și care sunt aspectele mai importante care ne cer energia?

Există o diferență majoră între cele două cazuri: pe munte, oamenii și-au asumat riscurile aventurii. Oricine știe, indiferent de activitatea desfășurată, că lucrurile pot lua o întorsătură neplăcută și, totuși, merge înainte. Ba mai mult, fără acea lipsă de predictibilitate, multe activități nici nu ar mai fi luate în calcul…În cel de-al doilea caz, oamenii au murit fără să aleagă, într-o situație în care riscul nu ar fi trebuit să existe. Cu politicieni integri, cu bani investiți unde trebuie, cu șosele modernizate și sigure, cu firme care nu exploatează angajații pe salarii de nimic acea tragedie nu s-ar fi întâmplat niciodată. Unde sunt judecătorii istericați de mai devreme?

Dincolo de toate, tragediile rămân tragedii. Familii îndurerate, prieteni șocați, valuri de durere etc. Trecutul nu poate fi schimbat, dar poate fi folosit în a schimba viitorul. Depinde de fiecare dacă înțelegem că suntem fragili, dar și că viața nu are legătură cu a sta într-un glob de sticlă. Însă nu are legătură nici cu înfruntarea unor pericole inutile, doar pentru că cineva nu își face treaba.

Dacă merg pe munte, merg pentru că vreau să simt riscul, atât cât îl pot gestiona. Dacă călătoresc cu bicicleta, la fel. Dacă fac schi de tură și cobor o pantă expusă, e aventura (sau inconștiența) mea. Dar dacă mor în trafic pentru că nu am infrastructură, pentru că un TIR mă depășește prea aproape pe drumul îngust…Dacă mor pentru că statul nu oferă medicamente și condiții…Dacă mor pentru că aerul e poluat…etc…Dacă mor în situații normale, de zi cu zi, unde nu caut riscul, atunci nu e în regulă. Pentru vă viața în sine nu ar trebui să fie o aventură riscantă, ci predictibilă, protejată, calculată.

A fi viu înseamnă a privi moartea în ochi și a-i râde în față. Avem nevoie de acest ingredient al riscului, tânjim după adrenalina pe care o provocare ne-o ridică în corp! Dar asta nu înseamnă că fiecare pas trebuie să fie periculos, că a trăi în sine trebuie să devină un pariu cu moartea. Încă o dată: cum ar fi dacă ne-am revolta acolo unde este cazul și am lăsa indivizii să trăiască provocările așa cum își doresc?

3 Comentarii

  1. Pe munte fiecare isi asuma un risc cand urca …. iar soseaua din romania iti asumi moartea in orice moment chiar daca tu ca sofer esti prudent si cel care efectueaza depasirea cu masini puternice nu ii pasA….Asta e tara in care traim si care nu se va schimba nicioadata…. fiecare face ce ii place…..

    Post a Reply
  2. Fie ca Dumnezeu, Cerul si Stelele sa-i aiba in paza pe oamenii muntilor! Sa aiba in paza sufletele plecate si sa ajute, imbarbatand aergatorii montani si lumea alergtorilor ! Aceasta lume frumoasa care incearca si se „chinuie” parca sa faca pentru cateva clipe macar ca, Romania sa arate altfel! Dragi tineri si frumosi alergatori ma inclin in clipa acestei tragedii asurzitoare a acestor oameni frumosi si incerc sa va spun, capul sus si alergati inainte oameni curajosi, frumosi si dragi…
    Sincere condoleante familiilor indoliate….

    Post a Reply
  3. Impresionant articol. M-a lăsat, așa, cu privirea în gol și gândindu-mă la percepția morții din cele două cazuri tragice.

    Post a Reply

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.