Nu toate valurile sunt pentru surf

Scris de | 30 mai 2019 | Despre: reflectii | 3 comentarii


Se întâmplă un fenomen ciudat în mintea noastră de animale superioare când vine vorba despre viață: subestimăm prezentul, dar supraestimăm trecutul și viitorul. Inconștienți, oferim mai multă valoare acestor două entități, fără să realizăm că ne punem, deci, fericirea în mâini necunoscute.

Trecutul, pe de o parte, nu ne mai aparține. A fost și rămâne istorie. Cu bunele sau relele sale, nu se mai întoarce. Însă, pentru că memoria ne joacă feste, îl evocăm mai spectaculos, mai frumos și mai plin de satisfacții. E normal: nu ne amintim decât ceea ce ne marchează, iar mecanismele de protecție interioare țin durerea cât mai departe (uneori, chiar și cele mai mari nereușite sunt îmbrăcate în haine de sens și nostalgie).

Pe de altă parte, viitorul nu ne-a aparținut niciodată. Sperăm că o să apară, dar nu avem nicio garanție. Îl planificăm și îl visăm, dar nu stă în puterea noastră să devină realitate. Din această cauză îl și investim cu atât de multă putere: reprezintă un cec în alb, pe care îl putem picta cum ne dorim (în imaginație și din vorbe, căci atunci când vine vorba de practică, situația se schimbă radical). Dacă din trecut ne amintim doar ce e frumos, în viitor proiectăm, pe același principiu, doar bucuriile. Construim, deci, un idealism perpetuu, care, deși poate avea implicații pozitive, are și marea vină de a ne distruge prezentul.

În jur, totul se trăiește la maximum. Din multitudinea de zgomote sociale, răzbat către individ doar cele mai puternice și insistente strigăte (inevitabil, le asociem ca fiind și cele mai calitative și de dorit). Dacă nu trăiești pe val, nu trăiești deloc! Ești forțat, ca să câștigi, să scoți capul dintre toți ceilalți, care încearcă exact același lucru. Pe Social Media nu exiști, dacă nu ai fotografii spectaculoase. Cărțile nu ți se vând, dacă nu sunt extraordinare. La job nu ești promovat, dacă nu ești un geniu. Și, tot așa, ți se spune că, dacă nu ești în vârf, poți, la fel de bine, să nu fii deloc! Prezentul devine astfel un chin din care fiecare se luptă să evadeze. Încotro? Nici nu mai contează, cât timp ești aclamat de ceilalți.

Tocmai lipsa de direcție însă aduce cea mai mare nefericire. Nu mai știm să urmăm un drum propriu, ci alergăm de la țintă la țintă, ca peștele după momeală. Satisfacția trecutului și fericirea viitorului ne poartă către o adâncire totală: dacă înainte era atât de bine și după vom putea face atât de multe, acum de ce ne e atât de rău?

Există în noi temeri puternice care ne țin departe de potențial. Există comoditate, care ne împiedică să ne ridicăm și să lucrăm pentru ceea ce ne dorim. Există atât de multe opțiuni, că nu știm pe care să le alegem. Există, cu alte cuvinte, o presiune enormă de conformare, determinare a fericirii și definire a unei vieți bine trăite.

Deși în post-modernism fiecare e liber să facă ce vrea, puțini sunt conștienți că această libertate vine cu un preț: respingere și judecată, dar și pierderea unor beneficii. Viața, până la urmă, e un joc – fie înveți regulile și câștigi, fie joci după propriile reguli și ești exclus. Culmea este că, deși multe aspecte nu aduc nicio împlinire, sunt promovate la scară largă, până acolo că nimeni nu le mai pune la îndoială. Și, de aici, golul nesfârșit din suflete.

Respingând drumurile greșite ale generațiilor trecute, ne privăm de valorile constructive pe care acestea le aveau. Nu mai vrem familie, timp de calitate cu ceilalți, stabilitate, religie, natură sau pace onestă, venită din lucruri simple. Cumva, tot ceea ce suntem se învârte în jurul unui extraordinar imposibil de atins, dar spre care tânjim fără oprire. Soluția, evident, vine ca un revers: să reînvățăm gândirea critică, astfel încât să ne golim de presiunea societății, iar concentrarea să se manifeste în aspecte importante, ca gustarea fiecărei clipe.

Căutând să călărim fiecare val, inevitabil, vom ajunge să ne înecăm pe fundul mării – acesta este o realitate pe care, sper eu, să nu o descoperim niciodată pe propria piele.

3 Comentarii

  1. Foarte frumos articolul. Mă regăsesc în majoritatea scrierilor de pe acest blog. Mă întrebam care e opinia dvs despre religie? Astăzi există foarte puțini oameni care mai ascultă de învățăturile Bisericii. Mie îmi place foarte mult să citesc din viețile sfinților, m-au salvat în multe momente critice, dar mereu ajung să mă necăjesc din aceleași motive ca înainte pentru că m-am obișnuit să mă compar cu ceilalți. Nu mai pomenesc de unii atei care se cred cei mai deștepți din lume și te numesc retardat doar pentru că îndrăznești să crezi că există un Dumnezeu. Am vrut să vă întreb și de cărțile de pe acest site. Pot să le găsesc și în librării sau sunt disponibile doar online? O zi bună.

    Post a Reply
    • Hey!
      Multumesc ca iti iei timp sa imi mai scrii si ma bucur ca unele postari te ajuta! Cartile da, doar on-line, daca te intereseaza, gasesti informatii despre fiecare pe pagina cartilor.
      Legat de intrebarea ta: eu consider ca religia (ma rog, Dumnezeu) are un rol foarte important in viata fiecaruia. Acum, ce credem si nu credem, e treaba noastra. Eu fac parte dintr-un cult neoprotestant de mic si, recunosc, am avut luptele mele cu privire la existenta lui Dumnezeu, la cum sa ma raportez la El si la multe, multe alte subiecte. Unele intrebari abia se ridica…cat despre atei, e treaba lor, ei nu stiu ce pierd. Eu cred ca singurul sens real al vietii vine de undeva mai mare decat noi.
      🙂

      Post a Reply
      • Mersi mult pentru raspuns.

        Post a Reply

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.