O săptămână în Iordania

Nu știu dacă se împătimește un obicei, dar, în ultimii ani, în fiecare iarnă am fugit câteva zile într-o scurtă vacanță, de preferat mai caldă. Așa am văzut Roma, Marocul, Berlinul, Atena etc, nu pe îndelete, dar suficient cât să merite. În 2020, a venit rândul Iordaniei, o țară cunoscută din Orientul Mijlociu, ce a devenit o destinație foarte căutată (cel puțin pentru români).

Biletele le-am luat cu vreo trei luni înainte, de la Ryanair, cu 35 de euro dus-întors. Bagajul de cală nu a fost inclus, dar nici nevoie de el nu am avut, mai ales că am închiriat mașină și că spațiul a fost suficient. Despre țară auzisem doar de bine (exceptând traficul haotic) – părea o super destinație, cu obiective de vis, cu oameni faini și locuri frumoase. Așadar, pe baza recomandărilor din on-line, am încropit un traseu ce trebuia să acopere, într-o săptămână, o mare parte din atracții.

Prima impresie a fost una plăcută, pentru că din aeroport ieși direct pe o autostrada modernă, cu trafic civilizat. Peisajul e sec, arid și în mare nelocuit, dar, cu cât te afunzi în suburbiile Amman-ului, cu atât aglomerația se încheagă. Practic, fără să îți dai seama, te trezești în miezul unei metropole haotice, ale cărei clădiri mai mult cad decât stau și care, deși diferite de cele europene, par că nu au un stil arhitectonic unitar. Orașul nu e frumos, deși merită câteva ore, măcar pentru Citadelă, Teatrul Roman și cele câteva muzee.

Citadela din Amman.

O atracție mult mai interesantă, în apropiere, este situl arheologic din Jerash, un loc imens plin de ruine romane foarte bine conservate. Nouă ne-a luat vreo 5-6 ore vizita, însă depinde de fiecare cât de mult se întinde. Practic, e singurul punct turistic din oraș, așa că nu prea ai unde să te grăbești…Asta dacă nu mergi și la Ajlun, la vreo 25 km, unde poți vizita un castel fain restaurat, care pe noi ne-a surprins – ceea ce părea o vizită „doar să fie”, s-a dovedit o experiență chiar inedită.

Ruinele vechiului oraș roman Gerasa.

Mai departe, am trecut prin As-Salt, oraș vestit pentru diversitatea sa culturală, religioasă și socială, dar care nu a impresionat prea tare. Într-adevăr, este localitatea cea mai „vizitabilă” a Iordaniei, dar nimic mai mult…Amintirea cea mai pregnantă pe care o am de aici e cea a câtorva străzi de mahala unde am surprins un copil luându-și micul dejun pe prag, în vreme ce din minaretul moscheiei chemarea la rugăciune urla teribil; și a unui bătrân ce se chinuia să intre să se închine…

Ciudat, dar atracțiile țării, deși una musulmană, sunt corelate mai mult cu creștinismul și cu Vest-ul, decât cu influența arabă. Muntele Nebo și Madaba reprezintă, pentru entuziaștii creștini, atracții de top: primul pentru că este locul de îngropare al lui Moise, figură de marcă, iar al doilea pentru că este adăpostul mai multor biserici creștine din epoca timpurie. Personal, nu m-au încântat prea tare, dar am sorbit peisajul pietros al regiunii până pe vârf, impactat fiind de diferența climatică față de România.

Priveliște de pe Muntele Nebo.

Către sud, am ieșit la Marea Moartă, cel mai sărat lac al globului și cel mai jos punct al uscatului. Din păcate, peisajul e dezolant, iar ariditatea și folosirea neînțeleaptă a surselor de apă din zonă fac ca aceasta să scadă cu aproape 1 m pe an…ritm în care nu știu dacă mai putem evita un dezastru gen Marea Aral…Aici am vrut să intrăm pe Wadi Al-Mujib, un canion ce arăta superb în poze, dar pe care l-am găsit închis în extra-sezon. Mai bine, că oricum costa peste 150 de lei să intri pe traseu, un preț enorm pentru un obiectiv natural, zic eu!

Aceeași problemă am avut-o și la Rezervația Naturală Dana, o arie protejată cu mai multe trasee de drumeție amenajate, dar toate cu obligativitatea unui ghid plătit. Frustrant, ținând cont că majoritatea erau drumuri sau poteci foarte lejere și fără riscuri…dar și mai frustrant e că statele au ajuns să pună taxe pentru activități ce, în mod normal, ar trebui să fie gratis! Natura nu e a Regatului Iordaniei, a Statului Nepalez, a României sau mai știu eu, e un drept al tuturor, ce nu ar trebui să fie condiționat de profit, niciodată! Pentru întreținere, curățenie sau alte cheltuieli, există suficiente taxe pe care un cetățean le plătește din care pot direcționa bani, nu? În fine, lăsând problemele administrative deoparte, am reușit să facem o plimbare de vreo 15 kilometri până pe un vârf la aproape 1400 de metri ce a fost un deliciu! Ne-am bucurat de priveliștea spre Wadi Dana, am admirat stâncile roase de natură în multiple forme și am respirat aer puțin mai curat, nepoluat. Ca recomandare, dacă ajungeți prin Iordania, nu ratați Dana, e un loc natural tare fain!

Spre Wadi Dana, înainte de drumeție. Vârful-destinație se vede în dreapta sus.

Atracția principală însă rămâne Petra, doar pentru ea și turiștii tot ar veni în țară! Intrarea e scumpă (peste 50 JOD), dar cu Jordan Pass-ul achiziționat scapi gratis. Locul e uriaș, te poți plimba…cam cât timp ai la dispoziție. Există numeroase poteci marcate ce te poartă printre construcțiile sculptate în stâncă, iar unele din ele te scot chiar pe creste, de unde poți admira văile largi și vedea până departe, către orizontul ce se pierde în roșul deșertului. Frumos e să pleci devreme la drum, să te bucuri de atmosferă fără puhoiul de turiști ce invadează zona ulterior. În rest, mergi după simț, către acele obiective care te atrag, în propriul ritm. Nu rata însă Mănăstirea, cafeneaua de la marginea lui Wadi Araba și priveliștea de pe vârf. Iar dacă ai mai mult timp la dispoziție, poți achiziționa și „Petra by Night” pentru experiența unică cu poteci luminate de lumânări, ca în pozele de vis de pe Instagram pe care le-ai tot admirat!

Construcții de la Petra, direct în stâncă.

Nu departe de Petra se găsește Wadi Rum-ul, deșertul vestit pentru filmele turnate aici, pentru taberele de beduini și nisipul fin, sfârtecat de stâncile maro-închis, golașe. Dacă ești pasionat de astfel de tablouri, poți achiziționa un tur cu 4×4-ul, ce te va purta prin zonele greu accesibile, dar pitorești ale zonei. Dacă nu, poți face ca mine: o iei la pas în jurul taberei, te cațeri pe stâncile mai accesibile și asculți vântul ce împrăștie liniștea adâncă a nisipului…

Wadi Rum.

În Aqaba nu ai ce face, decât dacă vrei să spargi niște bani pe plimbări cu barca sau pe scufundări în zonele cu recifuri. Poți sta și la plajă, evident, dar nu mi s-a părut o atracție prea pitorească – și, deși împarte, Golful Aqaba cu Eilat-ul israelian, o atracție renumită pentru sejururile la mare, eu nu văd nimic fain în regiune, există zone de plajă mult mai frumoase și mai accesibile în Europa. Și, chiar și aici, Marea Moartă mi se pare o opțiune mai bună: ne-am scăldat ad-hoc în turcoazul salin al acesteia, iar experiența a fost chiar plăcută și relaxantă, departe de tot vacarmul unei plaje obișnuite. Ce a salvat orașul a fost atmosfera de la hostel, unde am făcut gașcă de discuții cu un nene iordanian, o nemțoaică digital nomad, un englez călător ce stă în Tokyo de vreo 20 de ani și o ciclistă belgiană cu care am împărtășit idei, experiențe și impresii.

Spre final, după o săptămână de explorat în lung și-n lat, ne-am întors în Madaba, unde am petrecut ultima noapte. La aeroport lucrurile au decurs repede, fără probleme, iar ceea ce a părut chiar lung a fost zborul spre România. Mi-a ajuns însă să dau verdictul despre Iordania: o țară cu obiective turistice unice și cu oameni prietenoși, dar puțin supraevaluată și lipsită de o îngrijire foarte necesară.

Rezumatele video, pas cu pas, se văd mai jos. Dacă ți-au plăcut, dă un share și un subscribe, mai am aventuri care vor intra pe radar curând! 😉

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.