Probabil asta este înțelepciunea supremă: să ajungi să îi iubești pe cei din viața ta ca și când ar rămâne acolo o veșnicie, deși știi că vor pleca chiar mâine.
Pe unii nu-i alegi, trebuie să îi iubești așa cum îi găsești. Până la urmă, nu doar ei îți strică viața ci și tu le-o încurci pe-a lor din plin. Dar, dacă reușiți să vă sincronizați și acceptați, îți construiești o familie nu doar în acte, ci și în realitate.
Cu alții, însă, e mai complicat. Lumea e plină de indivizi comuni, dar care se cred speciali. În linii mari, toți suntem la fel – doar unele detalii ne diferențiază.
Trăind, te lovești de tot felul de oameni. Majoritatea sunt străini și străini îți rămân. Unii se dovedesc străini chiar și după ce ai dormit cu ei în pat, dar sunt câțiva care îți devin apropiați. Cu ei, traiul parcă capătă sens.
Îi numești prieteni, chiar dacă nu toți te consideră la fel. Povestești, te joci, explorezi, te bucuri alături de ei de tot ceea ce lumea asta are de oferit. Treceți împreună prin greutăți, dar și prin fericiri. Sunt, totdeauna, lângă tine. Ei, evident, reprezintă cazurile rare.
În celelalte, lucrurile nu stau chiar așa roz. De multe ori rămâi singur, fix când aveai cea mai mare nevoie de cineva. Constați, cu stupoare, că rolul ți s-a terminat și că e vremea să ieși din scenă, chiar dacă tu mai ai de zis câteva replici.
Pentru unii, ești stâlp când îi bate furtuna. Pentru alții, ești vâslă când nu bate vântul. Pentru cineva, devii batistă când sufletul îi e sfâșiat. Pentru altcineva, portofel când buzunarele îi sunt găurite. De la fiecare, primești câte un rol. Efemer, așa cum sunt toate pe lume. Iar când îți vine rândul, nu ai de la cine să ceri, teatrul e pustiu…
Uneori, te gândești dacă ei se gândesc la tine. Dacă, în tumultul nebun al societății, există oameni care se opresc și zic, în sinea lor, de bine. Cărora le e dor să te vadă, să te asculte râzând sau să se bucure cu tine în preajmă. Te întrebi dacă, așa cum uneori tu le simți lipsa, și tu însemni ceva pentru ei. Dar, cum tăcerea spune mereu fix ce nu vrei, nu o să afli niciodată.
În timp, te obișnuiești. Nu mai oferi și nu mai aștepți să primești. Cu durere, înveți să te pui mereu pe tine primul – dacă ai loc și pentru ei, mai vezi. Îți înșiri, deci, zilele, egoist, dar și fără satisfacții.
Există însă și altfel de oameni: cei distanți, dar care îți sunt aproape. Aceia cu care nu interacționezi decât rar și, de cele mai multe ori, indirect: un comentariu de susținere pentru ceea ce faci, un mesaj cu privire la ceva ce i-a inspirat, o vorbă bună când nu îi vede nimeni. Bulversat, înțelegi că sufletele pot fi apropiate, indiferent cum s-au întâlnit, cât s-au cunoscut sau cât vor rămâne împreună. Și aceștia – oameni pe care parcă nu îi meriți – compensează din plin lipsa celorlalți.
Până la urmă, întreaga viață nu e decât un joc al întâlnirilor necontrolate – nu știi niciodată cine merită și cine nu, cine te va susține sau abandona, cine se va bucura alături de tine sau cine te va uita. Important este, dincolo de toate, să accepți fiecare contact și să înveți ce e de învățat. Și, dacă reușești să aduci un strop de culoare pe cerul cuiva, atunci poți să dormi liniștit.
Până la urmă, oamenii nu sunt acolo decât ca să îți reamintească cât de fragil e totul, chiar și legătura cu ei. Când înțelegi asta, devii liber. Iar când devii liber, nu te mai interesează dacă ești iubit înapoi, dacă ți se oferă sau dacă ți se simte lipsa, tu vei iubi deplin.
Când înveți lecția asta, înveți totul.
