Pe Ace, minunat înțepați către cer

Îmi bate inima, cu putere, în sincron cu pașii atent calculați pe care mi-i înșiră corpul pe creastă. Nu simt nimic negativ: nici frică, nici mândrie, nici detașare, nimic. Din contră, parcă am devenit un fluviu de frumos: tac și admir nemurirea. Pentru că de aici, de sus, de pe Ace, doar veșnic te poți simți. De aici întinzi mâinile și simți cerul. Aici, natura devine parte din tine.

Urcarea pe Valea Cerbului e lungă și anostă, dar pentru multe trasee din Bucegi e obligatorie. Astăzi avem în plan Acele Morarului, prima noastră escapadă mai spre alpinism și ardem, toți trei, de nerăbdare. Nu e traseul cine știe ce reușită – e de nivel începător în ale cățăratului – dar e un magnet pentru toți iubitorii de munte. Nu ai cum să bați potecile masivului și să nu vezi, din diverse unghiuri, cum străpung Acele cerul! De câte ori nu le-am admirat și nu m-am visat pe vârfurile lor ascuțite…

După minute de chin pe Brâul Mare al Morarului, ajungem și în creasta matematică ce trebuie urmată. Dibuim traseul cu ușurință și, după un alt urcuș abrupt și o traversare puțin îngustă, ne echipăm de mers în coardă: Radu cap, eu ultimul și Dani la mijloc. Pașii sunt simpli: unul pune buclele, celălalt filează – apoi primul filează și ultimul adună asigurările. O ducem astfel până la primul rapel, apoi ne cufundăm în vale doar ca să o luăm de la capăt.

Procesul însă nici nu contează, căci ce e maiestuos e peisajul. Cel mai bine admirăm zarea de pe ultimul Ac, imediat după ce coborâm, tot în rapel, de pe Acul Crucii. Sentimentul ce mă încearcă e unic: libertatea cât vezi cu ochii, pace cât să îmi rămână pentru totdeauna. De aici, creasta nu pare atât de periculoasă cum se arată de jos, dar bucuria reușitei nu are cum să nu te inunde. Mă încearcă emoții pe care le testez tot mai rar în comoditatea vieții cotidiene: satisfacția depășirii limitelor și umilința în fața lumii existente. Cât Dani filmează cu drona, Radu apucă ultima bucată, iar eu îmi las mintea să zboare.

Nici aici, printre nori, sufletul nu își găsește căutarea. Nici acum, cu timpul oprit, mintea nu se oprește din alergare. Nici astfel, când nimic nu mai contează, corpul nu vede infinitul. Dar aici, acum, astfel realizez că nu există nicio căutare, niciun fel de timp și niciun infinit care să conteze. Sunt viu, simt și gândesc, și asta e tot ce contează în ecuația explorării.

Retragerea e abruptă, cu Coștila veghindu-ne prăvălirea către vale. Goniți de seară, speriem capre sălbatice, dezlânăm bolovani și inventăm poteci. Suntem uriași în ochii noștri, iar asta ne motivează să ne bucurăm de ieșire până la capăt. Am mai depășit o bornă de pe drumul ființării, e irelevant cât de mică sau mare e aceasta!

Peste tot, noaptea se zugrăvește lin, iar luna se ridică să inspecteze lucrarea. Suntem gândacii care stricăm rostul naturii…

Commentarii

    1. Post
      Author
    2. Post
      Author

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.