Îmi place, ca o provocare, să caut și să descopăr noi aventuri în apropierea casei, încercând să limitez atracția puternică a plecatului în lume. Nu știu de ce, dar e ceva în noi ce ne cheamă departe, de parcă acolo iarba ar fi mai verde și cerul mai albastru…Ne lăsăm ușor fermecați de alte tărâmuri, în timp ce ignorăm sau subestimăm oportunitățile accesibile, de lângă noi. Cine știe, poate că omul e dependent de costuri: dacă nu depune eforturi, e incapabil să aprecieze reușita?
În ciuda acestei stări de fapt, mie îmi place să leg aventuri noi acasă, deși trebuie să recunosc că sirenele de peste mări mă cheamă cu patos. Cumva, efortul bagajului, al drumului până în noua locație și stresul necunosctului mi se par un preț prea mare, așa că adesea mă lupt să însăilez trasee atractive direct din fața casei. Când locuiam la țară, undeva în zona de deal a județului Buzău, ajunsesem să știu toate drumurile din păduri, toate potecile și poienile – uneori apucam pe unde vedeam cu ochii, doar, doar să aflăm unde ieșim – dar aici, la Brașov, mai am încă multe de explorat (e și foarte ofertantă zona, trebuie să recunosc, indiferent de activitate, pe o rază relativ scurtă îți poți satisface toate dorințele).
Eu îmi doream să mai ieșim la cicloturism, sportul acela în care îți iei bicicleta, o încarci cu bagajele necesare pentru câteva zile și te apuci de pedalat. Am tot mers pe rutele spectaculoase din apropiere, dar încă îmi rămăsese un circuit pitoresc în minte: să urmez Oltul, prin defileul de lângă Racoș, cu întoarcere peste Munții Perșani, pe la Holbav. Și, cum în week-end-ul cu pricina vremea se anunța capricioasă, cu multe șanse de furtuni de vară și vânt puternic pe munte, nici că se putea un traseu mai la îndemână! Kilometri nu erau chiar mulți, diferența de nivel deloc provocatoare, iar altitudinea joasă ar fi oferit condiții decente indiferent de furia vremii.
Așa se face că, într-o vineri după prânz, plecăm spre Feldioara, primul obiectiv de pe listă. Vrem să vizităm Cetatea Marienburg, o fostă fortificație teutonă, acum restaurată integral, foarte interesantă ca muzeu. Aceasta face parte dintr-o serie de cetăți de graniță, în zonă se mai găsesc ruine asemănătoare la Crizbav și pe Măgura Codlei, dar acestea sunt greu accesibile și total în paragină. De la această primă frumoasă atracție, surprinși de cât de interesantă este în momentul actual, trecem în județul Covasna, pe un drum cu asfalt bun și trafic puțin, în paralel cu Oltul, ce curge alene. Străbatem sate pitorești, locuite în special de maghiari, iar particularitățile sociale se văd la tot pasul: arhitectura e diferită, agricultura e altfel, iar locurile dau un sentiment de „străinătate”. Nu vizităm multe – o biserică fortificată văzută doar din afara curții, Castelul Kalnoky la care ajungem prea târziu și e închis, Ulmul din Căpeni, un copac bătrân ce e părăsit de săteni – dar traversarea acestor localități ne relaxează și ne dau un sentiment de bine. De campat, ne dorim să campăm în Defileul Oltului, într-una din poienile izolate de pe malul apei – găsim niște pârâiașe din care alimentăm pentru cină, iar apoi ne retragem vis-a-vis de drumul pietruit, înghesuiți între acesta și râu. Cu greu găsim un loc cu iarbă mai mică unde să întindem cortul, dar oprim totuși devreme, cât să pot lua cadre spectaculoase din dronă și să ne bucurăm de o cină bogată, cum avem nevoie. Zicea fratele meu, într-una din aventurile noastre împreună, că „cicloturismul e activitatea ideală pentru mâncare și somn”, iar în această seară fix așa simțim: că mâncarea are alt gust aici, pe acest petic de pământ neîntinat de civilizație și că somnul ne va fi lin, în ciuda trenurilor ce mai zguduie din când în când atmosfera.
Într-adevăr, ne odihnim ca niște bebeluși (adică profund, dar cu treziri dese), deci dimineața devreme suntem gata de plecare. Ne îndreptăm spre Racoș, unde avem de vizitat câteva obiective naturale: Lacul de Smarald, Coloanele de Bazalt și Vulcanul Stins. Le-am mai văzut o dată acum câțiva ani, dar sunt prea frumoase ca să nu merite efortul de a urca până la ele, acolo pe deal unde sunt cocoțate. Văzând pajiștile colorate de mii de flori, mă încearcă regrete că nu am petrecut noaptea aici…deh, nemulțumirea din om ce uneori nu are capăt! Compensez prin micul dejun pe care îl mâncăm pe buza vulcanului, practic stând pe marginea istoriei geologice…
Următoarea destinație este Comăna, dar până acolo avem vreo 25 de kilometri de asfalt, în mare parte fără peisaje deosebite, dar plăcuți. În sat facem un ocol spre peștera cu aceeași nume, despre care știu că este o bijuterie a naturii, chiar dacă nedeschisă publicului. Nu realizez însă cât de greu accesibilă este această scorbură în piatră: după 7 kilometri de drum, mai trebuie să urc 1,5 km pe o potecă sălbatică până în mijlocul pădurilor Perșanilor! După dezbateri, decidem: Elisa rămâne cu bicicletele la drumul forestier, eu iau frontala și mă grăbesc la deal! Alerg cât de mult pot (adică nu prea mult, nu mai am condiția fizică de odinioară) și urlu din toți plămânii să sperii urșii de care știu sigur că lăstărișurile sunt pline. Peștera este impunătoare, dar înșelătoare: ceea ce se deschide ca portal principal reprezintă doar o cameră oarbă, adevărata intrare este dată de o gaură de șobolan direct pe verticală, unde doar speologii echipați au acces. Nu mă supără eșecul, știam că nu voi putea explora, dar aveam fixul Peșterii Comana de mai multă vreme și trebuia să îl rezolv!…
Din Comăna apucăm spre Făgăraș, via Movilele de la Șona, dar pe niște drumuri ocolite, în mare parte pietruite și de pământ. Ne simțim doar ai noștri, parte din lume, dar în afara ei, fiindcă suntem noi, bicicletele, viteza, natura și deplasarea, un cocktail perfect, băut rece într-o zi cu caniculă. Doar că zăpușeala e vestitoare de ploaie, un nor negru și necruțător ne prinde fix într-un vârf de deal, în apropierea Movilelor, udându-ne o bună bucată de vreme. Răbdători, așteptăm să plece mai spre depresiune, lăsându-ne să admirăm ciudatele „mușuroaie de extratereștrii” apărute fără ca cineva să știe când și de ce! „Piramidele” sunt interesante, dar nu sunt spectoculoase, mai ales că nu au o poveste coerentă care să le facă cu adevărat atractive pentru turism. Cu bicicleta merită efortul să le vizitezi, sau dacă ești prin zonă, combinate cu alte obiective, mai ales că de aici ai o panorma incredibilă spre Munții Făgăraș, ca într-un vis…
Munți spre care noi ne îndreptăm cu toată viteza, grăbiți de seara ce se tot apropie, dar și de amenințarea constantă a ploii. Găsim o punte pietonală pe care trecem Oltul, traversăm DN1 și ne afundăm spre creste, mai întâi pe asfalt, apoi pe un drum de pământ, printre câmpuri. Se pornește un vânt nebun, de față (coșmarul și realitatea oricărui ciclist) cu care luptăm până la Șinca Veche, unde ne oprim la Biserica Rupestră. Obiectivul e cunoscut, unic în această parte de Românie, reprezentând o mănăstire ortodoxă ce inițial fusese un templu păgân – nu reușim să intrăm fiindcă, ca și la castel, am sosit prea târziu…De supărare, ne încăpățânăm să strângem 100 de kilometri, bornă pe care o atingem lângă Șinca Nouă, fix lângă un izvor cu apă rece. Ne retragem pe un izlaz, lângă pârăul ce curge zglobiu, iar eu nu rezist tentației de a mă spăla, chiar dacă e deja răcoare afară! Sunt obosit, dar mușchii se refac mai repede cu gheață, așa că le ofer ce am la îndemână: atingerea rece a apei ce curge spre Olt, ghidul excursiei noastre…
Ultima zi ne ia în brațe cu un soare cald, deloc prevestitor al ploilor ce se anunță după prânz. Plecăm devreme, deși suntem la doar 50 de kilometri de casă, tocmai în încercarea de a evita furtunile prognozate.
Începem direct cu urcare pe lângă râu, dar curând urcăm și mai mult, către Viaducul Podul Ilii, un vechi pod dezafectat al căii ferate Făgăraș-Brașov. Priveliștea de aici e magnifică, se văd munții pe fundal, iar mai aproape, satul Șinca Nouă, o așezare ce pare foarte pitorească din acest unghi. După câteva cadre din dronă, urmăm fostul terasament, astăzi un simplu drum înierbat și plin de vegetație pe margini – cu greu te poți gândi că pe aici treceau coloșii de oțel. Oare cum ar fi o pistă de biciclete pe această infrastructură? Ce vis imposibil de atins!…Coborâm pe lângă Mănăstirea Șinca, chiar dacă mai sus există și un tunel, știm că este dinamitat și impracticabil, iar noi preferăm drumul prin Poiana Mărului, mai puțin aglomerat și mai pitoresc.
Până la Zărnești, nu ne spunem multe, foamea ne dă ghes să ne grăbim, iar locurile ne sunt cunoscute, deci deloc surprinzătoare. Dar e frumos, fiindcă e verde crud de primăvară, iar temperatura numai bună ne mângâie fețele biciuite tandru de vânt…Valea e pitorească, dar e anostă comparată cu colțurile de rai de pe dealuri (e genială zona Poiana Mărului-Holbav!), însă chiar nu avem energie să intrăm iarăși pe drumuri de țară, cu diferență mare de nivel…Chiar și serpentinele de pe DN, care-s doar trei la număr, ne pun ușoare probleme…
În orășelul de la poalele Craiului – probabil unul din cele mai norocoase așezări din România – mâncăm cât pentru trei mese, grăbiți puțin de norii ce cuceresc Bucegii. Plecăm spre Râșnov fericiți de reușită, dar dacă ne-am bucurat prea devreme? Vântul își adună forțele, temperatura coboară și fuioare de ploaie se coboară vis-a-vis de noi, dar totuși suntem norocoși: deși înaintăm sisific spre Brașov, scăpăm neatinși de stihii. Interesant, ceea ce ar fi trebuit să fie cel mai ușor, ne-a solicitat cel mai tare – de ce seamăna atât de mult cicloturismul cu viața? Chiar, oare tocmai de asta îmi place bicicleta atât de mult? Fiindcă îmi arată, pe scurt, cum e să trăiești pe pământ: urci, cobori, te împiedici și cazi, ai bagaje de cărat și necunoscut de înfruntat, soare calm sau arzător, vânt și frig sau ploaie uneori…? Nu știu de ce mă întreb, fiindcă probabil nici nu contează: de trăit toți vrem să trăim, iar la mersul cu bicicleta în aventuri eu unul oricum nu vreau să renunț!
