Poezii


Trag de toamnă

Scris de | 17 10 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Mai trag de tine, toamnă, puțin,
Să mă mai bucur de-a ta atmosferă…
Încerc să-ți cuprind din ce ai mai divin,
Să mă strâng sub clipa și-așa efemeră.

Culorile abia se pătează-n văzduh,
Pădurea se-ntrece-n concert, simfonie,
Iar soarele – astru, ca rege de sus
Se luptă ca vară să mai tot fie.

Prea repede ai venit pe pământ,
Ne-ai surprins, iarăși, cu-a ta înghețare!
Și mâine – curând – ca pe-un stâlp de mormânt
Vei face din noapte domnia cea mare!

Dar, pân’ atunci, mai trag de tine puțin,
M-agăț să mai țin de vara din suflet…
Iar zilele, nopțile, ce trec și ce vin
Mă lupt să le-ncânt cu-al meu umblet.

Vei fi, ca-n trecut, vrăjitoare
Cu toane de gri și lacrimi căzând.
Uita-vei că-n frig mai rău dorul doare,
Vei merge ‘nainte, cu pas nepăsând.

Iar în amurg, sub vifor ce cântă
Grăbiți spre-adăpost cald de lut,
Îi ninge pe oameni cu-o pace prea sfântă,
Le pune în suflet gândiri ce n-au vrut.

E plină de jale a anului toamnă:
Privești către timpul ce repede-a curs.
Aștepți să domnească a albului iarnă,
Ca jalea din tine prefacă-se-n râs.

Dar mai trag, de tine, toamnă, o vreme,
Mai sper la poteci colorate-n amurg!
Să-mi umplu ființa e toată-a mea vrere,
Cu vorbe-nțelepte culese-n drum lung.

Cât de un pic

Scris de | 22 07 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Mai stau pe-o bancă în amonte
De suflet prins ca în torent
Săpând în gândurile crunte,
Plutind pe sfat în ritm alert.


E liniște în jur și soare,
Un soare strâns de negrii nori.
Mă-nchin, plecat, în așteptare…
Mă plec, sfios, cu ochii goi.


Sunt una cu pământul aspru,
Cu cerul mă unesc și eu –
Tânjesc spre-a deveni un astru,
Dar nu știu unde-i locul meu.


Mă frânge un fior de gheață,
Mă-ncinge-n foc năucitor
Dărâmă tot ce știu că-i viață,
Mă-nvie, tot simțind că mor.


În gândurile reci din mine,
Ascult la tot ce-ar fi frumos:
Încă mai sper la a fi bine,
Deși mi-e dorul tot sfios.

 
Mă-ntind în bezna așteptării,
Mă resemnez către nimic!
Aștept să trec pragul visării,
Să mai încerc…cât de un pic! 

Nu ai cui

Scris de | 1 07 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Singur te naști și singur mori,
Deși sunt oamenii mulțime!
Nu știe unul ce-i în tine,
Nici chiar când spui –
Chiar de spui bine!

Vorbești cu toți, discuți cu nimeni,
Nu sunt urechi să mai asculte.
Îneci în tine și suspine,
Dar și plăcerea…
De mai vine.

Te-nveți să mergi pe solitare
Poteci umplute de străini.
Încerci să fii o alinare,
Deși nu poți
Căci pași-s spini.

Și, uite-așa, trec zile toate,
Iar la final par firimituri.
Curg pe pământ suspine sparte,
Iar la sfârșit, la căpătâi
Îți spune „Bună!”
Sora Moarte.

Căci singur mori, singur te naști,
Tot între ele-i doar minciună –
Deși sunt roși de plâns, a raci,
Te vor lăsa, cu toții,-n urmă.

Dar ce e trist nu e finalul,
E strigătul făr’ căpătâi
Ce l-ai striga în gura mare,
Dar nu-l poți spune, că n-ai cui.