Poezii


Nu ai cui

Scris de | 1 07 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Singur te naști și singur mori,
Deși sunt oamenii mulțime!
Nu știe unul ce-i în tine,
Nici chiar când spui –
Chiar de spui bine!

Vorbești cu toți, discuți cu nimeni,
Nu sunt urechi să mai asculte.
Îneci în tine și suspine,
Dar și plăcerea…
De mai vine.

Te-nveți să mergi pe solitare
Poteci umplute de străini.
Încerci să fii o alinare,
Deși nu poți
Căci pași-s spini.

Și, uite-așa, trec zile toate,
Iar la final par firimituri.
Curg pe pământ suspine sparte,
Iar la sfârșit, la căpătâi
Îți spune „Bună!”
Sora Moarte.

Căci singur mori, singur te naști,
Tot între ele-i doar minciună –
Deși sunt roși de plâns, a raci,
Te vor lăsa, cu toții,-n urmă.

Dar ce e trist nu e finalul,
E strigătul făr’ căpătâi
Ce l-ai striga în gura mare,
Dar nu-l poți spune, că n-ai cui.

Prietenii sunt trecători

Scris de | 24 06 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Cum se înșiră clipele în zare
Și valurile mării se sparg pe nisip,
Așa vin oamenii și trec,
Așa trec prietenii…când vin.
Nu să apară,
Ci doar să lase gol, durere
Când, fără a ta vrere
Te părăsesc c-un simplu punct.

Apăsat fără gând de rănire,
Dar muiat în sânge de suflet
Ești lăsat cu-al tău umblet,
În pas prea stingher.
Ai pierdut și ținta odată cu ei,
Nu mai știi chiar nimic:
Nici ce-i iubirea…
Sau fericirea.

Și-un munte de mai,
Ce-ai vrea să-l mai ai!

Cu ei, într-o seară la foc,
Strânși grămadă în loc,
Cu inimile unite în una
Și pace trimisă de luna
Ce veghează
Povești rămase nescrise.

Istoriile însă nu pleacă,
Cu ele se-ngroapă visarea
Spre culmea răsfrântă în zarea
Ființei ce plânge a gol.
V-ați dus, oameni dragi, la mai bine
Și nu vă acuz de nimic –
Cum am putut, v-am ținut lângă mine,
Dar, cel ce sunt, e prea mic!

Și rău și greu de-nghițit,
Ca o băutură amară
Ce poate că vindecă-o rană,
Dar pune mulțime de alte în loc.

Deci nu arunc cu noroi,
Doar spun că-mi lipsiți cu suspine…
Prietenii, să știți, sunt trecători,
Deși prietenia rezistă vecie!

Încotro?

Scris de | 28 05 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Mă-ntreabă sufletu-n oglindă
Ce-am mai făcut de când ne știm…
M-agăț de a speranței grindă
Și-n ochi, tăios, noi ne privim.

E beznă-n luciul dinăuntru,
Scântei de vis…nu mai răsar!
Nu mai aștept să-mi vină rândul,
Pe scena vieții n-am s-apar.

Pe unde? Strigă tot în mine,
Sunt drumuri multe-n asfințit!
Iar căutarea de mai bine
Mă lasă stors și obosit…

Aștept, cu inima-n neștire,
Respir să prind curaj pe drum;
Mă uit la cel din amintire,
Îl scotocesc prin lut și scrum.

Deci, încotro? Cum dai de calea
Nescrisă-n hărți, în semn sau vis?
Nu o cunoști, dar îi simți boarea
Cu izul ei de-adânc abis.

Cu mâna tremurând a gheață
Șterg praful sticlei peste timp:
Scot la iveală o povață:
Dator ești să te ții de ritm!

Nu să învingi, nu asta-i cheia,
Nu cu averi, cu nume mari…
Să cauți drumu-i datoria,
Când ai căzut, să-nveți să sari!

Atunci, în clipa cea eternă,
Când ceasul stă fără suspin
Umblarea-ți scurtă, dar perenă
Își pierde, drastic, din venin.