Prima aventură în Apuseni (2): Poiana Ponor, Lumea Pierdută și Cetățile Ponorului

E interesant genul acesta de abordare, cu cortul lângă mașină și drumeții accesibile, de o zi. Într-adevăr, nu primești acea încărcare de sălbăticie, dar nici rucsacul nu îți apasă greu umerii, zile în șir. Cumva, aceasta poate fi o soluție de compromis suficient de bună, folosită cu înțelepciune.

Izbucul Ponor.

Încă din zori, pornim spre Poiana Ponorului, unde tragem la Izbucul Ponor, un loc mirific prin atmosferă, nu prin spectaculozitate. Apoi o tăiem spre Lumea Pierdută, un traseu fain doar pe marcaje, căci în realitate e destul de normal: potecă prin pădure de conifere, mult mușchi și vegetație și câteva gropi numite avene (mini peșteri). Dintre ele, cel mai mare e Avenul Gemănata, cu o adâncime de peste 120 de metri. Nimic impresionant până la urmă, dar poate că toată magia zile se îngrămădește în Cetățile Ponorului, nu?

Întâlnirea cu intrarea peșterii e cutremurătoare: înainte mi se deschide un portal spre altă lume, prin care traseul mă coboară spre adâncurile pământului. În fundul văii, un râu își prăvălește șuvoaiele mai departe…După un mic ocol către o dolină intermediară – un loc de vis, abrupt, plin de pietre dar stăvilit de pădure – urmăm, timizi, râul, către surprizele pe care ni le va scoate în cale. Apa nu e adâncă, dar să nu te uzi devine provocator, asta dacă nu ai sandale și mergi fără stres, pe unde îți convine. Toată bucata durează vreo oră (suntem mulți), dar la final câțiva mai continuăm o vreme, până un șir de cascade subterane ne barează aventura. Ieșirea e obositoare, fără aer suficient, dar reîntâlnirea cu normalitatea se simte tare bine! Orice ar fi, nu suntem ființe ale subteranului…

Dolina intermediara din Ponor.

Finalul zilei ne prinde grăbiți, gonind către vârful Pietrele Galbenei, via avenul Borțig, un hău de zeci de metri în inima pământului. Suntem obosiți și flămânzi, dar nu ne oprim până pe vârf, un frumos loc de belvedere către Arieșeni și Vârtop. Ne îndopăm cu resturile de prin rucsac și apoi ne transformăm: alergăm de nebuni până la Glăvoi, ca și când abia începem ziua.

Izvor amenajat…dar oare din ce sursă vine apa?

Seara ne trece frumos, cu timp de calitate împreună, în jurul focului și muzicii. A doua zi începe potopul: ploi peste ploi ne țin în corturi, ca într-o închisoare ce devine tot mai umedă. Câteva raze de soare de după amiază ne amăgesc că ce e mai rău a trecut, așa că mai ieșim la o scurtă plimbare din care ne întoarcem fleașcă: cum corturile sunt și ele (multe) ude, iar apa din Glăvoi tot crește, decidem să strângem și să plecăm către case. Practic, renunțăm doar la via ferrata de duminică, dar în rest bifăm tot ce ne propunem – deși nu tot ce se poate. Neapărat se va lăsa cu o altă excursie în zonă, poate pe biciclete, așa cum tot visez. Până atunci, ne întindem la același drum interminabil de la venire, de data asta pe întuneric și ploaie, o combinație numai bună de bătut sute de kilometri…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.