Prima aventură în Munții Apuseni (1): Cetățile Rădesei, Glăvoi și Cheile Galbenei

Am cochetat multă vreme cu o aventură în Apuseni, acești munți diverși și diferiți ai României, dar niciodată nu am reușit să așez toate variabilele. Când avem timp, vremea nu ținea cu noi, iar când era frumos afară, nu puteam pleca de la muncă sau, inevitabil, alegeam alte locuri care ocupau un loc mai de cinste pe lista explorărilor. În plus, faptul că voiam să descopăr Apusenii din șaua bicicletei, combinând drumeția cu pedalatul, făcea ca sincronizarea să fie și mai dificilă decât în mod normal. Dar iată că, după ani buni, a venit și ziua mult dorită: câțiva prieteni m-au chemat în ceea ce avea să fie o excursie de patru zile prin Parcul Național Apuseni, zona mult râvnită.

Drumul până la Glăvoi, din Brașov, e lung tare și obositor, indiferent de ce rută ai urma. Noroc că există o bucată de autostradă, dar, per total, tot bătaie de joc rămâne infrastructura. Așa că, atunci când ajungem, simțim o lipsă de entuziasm destul de mare și o oboseală ce nu ar trece decât cu multe ore de somn. Încercăm însă varianta non-intuitivă: o drumeție ușoară către peștera Cetățile Rădesei. Traseul e lejer, exact cum mă așteptam, iar rețeaua de drumuri forestiere mă face să plâng cu vorbe după mountainbike-ul meu ce zace pe balcon – îmi schimb repede, dar, paradigma și mă bucur de timpul cu oamenii și de mersul liniștit, fără grabă.

Intrarea în Peștera Cetatea Rădesei.

Peștera e o minune, ținând cont că e primul contact cu relieful carstic din zonă. Intrarea, pe firul râului, e largă și răcoroasă, iar ieșirea e jumătate de oră mai la vale, după ce urmezi, la frontală, susurul apei. Senzația este, bineînțeles, de vis! Ne simțim ca niște călători spre centrul pământului, umezeala din aer provocându-ne fiori reci pe spate, iar necunoscutul înaintării motivându-ne entuziasmul. Din păcate, aventura e scurtă, așa că o suplimentăm cu Cheile Someșului, atât cât ne permite debitul crescut al apei – incursiunea se lasă cu căzături în apă, mers pe bușteni și intrat într-o peșteră necunoscută, cu un superb râu subteran.

Ieșirea din Cetățile Rădesei.
Pe vârfuri pe lângă Glăvoi/Padiș.

Ajunși, într-un final, la Glăvoi, descopăr o poiană largă, plină de corturi și mașini. Teoretic, camparea nu este permisă din lipsă de facilități dar, practic, acesta reprezintă singura opțiune. Din păcate, accesul facil cu mașina face ca atmosfera să nu fie una autentică de munte, ci mai mult de grătăreala și voie bună, un fel de 1 Mai muncitoresc pe malul unui pârâiaș zblobiu. Antisociali, ne găsim locuri la marginea poienii și trecem la treabă: montat corturi, pregătit cina, făcut planuri pe zilele ce vin.

Primul răsărit ne prinde gata de tură, ce mai lungă a excursiei: Circuitul Galbenei, cu trecere pe la Peștera Focul Viu și Cascada Evantai. Pe hârtie, traseul nu pare greu, dar lung…cât o zi de toamnă mohorâtă. Și, de parcă nu era de ajuns, îl mai lungim și noi cu un ocol semnificativ: câteva peșteri ce apar pe hartă și care ne îmbie la explorare.

Privind spre una din peșterile greu accesibile.

Din păcate, majoritatea peșterilor nu sunt deschise publicului, pentru că sunt prea riscante, necesitând echipament specific și cunoștințe temeinice. Cu toate acestea, găsim una accesibilă, prin ale cărei galerii înaintăm minute în șir, până la o verticală serioasă pe care nu o putem depăși. Analizând, lucrurile sunt certe: pe aici, pe timp de ploaie, curge un râu învolburat care se prăvălește în cascadă către fundul peșterii.

Un lac fain în pădure, Tăul Negru.

Reveniți pe traseul marcat, ne grăbim către Cheile Galbenei, cireașa de pe tortul zilei. Focul Viu e mai mult mort și neinteresant (ba și închis cu lacătul), iar poteca spre chei e foarte plictisitoare: minute în șir de mers prin pădure, fără repere și diversitate. La intrare, avem parte de o întâlnire neplăcută: ploaia începe să curgă timid, dar sigur, umezind stâncile și cablurile.

Cheile, în ansamblu, sunt spectaculoase: îți oferă peisaje de vis la pachet cu adrenalina cablurilor, a scoabelor metalice în perete și a lanțurilor agățate de stâncă. Dacă ești cu sandale (cum eram eu), poți să scurtezi aventura: mergi prin apă, fără să mai aștepți la cozile de pe potecă. Cascada Evantai e splendidă, căderea de apă fiind impresionantă. Zgomotul e asurzitor, debitul fiind destul de mare, apa curgând direct din stâncă, printr-o peșteră pe care o poți explora, cu mare atenție. De aici, se continuă până la Izbucul Galbenei pe un traseu obișnuit de drumeție, de nivel mediu. Fără să știm, partea grea abia după aceasta zonă începe: trebuie să urci cale de kilometri pentru a ieși din vale către creasta ce te duce la Glăvoi. Practic, traseul e pe dos față de muntele așa cum îl știu: începe în coborâre și se termină în urcare.

Cheile Galbenei, la intrare.
Cascada Evantai, coroana Galbenei.
Balcoanele Ponoarelor. Jos, dolina și poteca turistică.

Ultima atracție e zona numită Balcoanele Ponorului, niște puncte de belvedere care te lasă mut: sub tine ai sute de metri de hău stâncos, în fundul căruia se află dolinele din Cetățile Ponorului. Trebuie să recunosc că peisajul mă uimește: cum de avem așa frumuseți în România, iar eu, aprig iubitor de munte, nu le-am explorat până acum? Dar deh, cum zice vorba din popor, mai bine mai târziu decât niciodată, așa că nu e rost de regrete: în a doua parte a excursiei vom explora și aceste locuri, dar și Lumea Pierdută, tărâmul cu nume magic al zonei. Până acum, Apuseniul nu dezamăgește: ușor, ușor, își ia bagajul și își face casă în inima mea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.