Munții Măcin au devenit o atracție de top printre iubitorii de natură și drumeții, mai ales primăvara, înainte ca zăpezile să se topească pe crestele mai înalte ale Carpaților. Fiind cei mai vechi din România, altitudinile acestor munți sunt nesemnificative, însă diversitatea peisajului merită o escapadă din goana după recorduri și o imersare în frumusețea peisajului. Aici se găsesc tot felul de plante și animale unice în țară, plus un mix interesant de culori, date de toate câmpurile din jur – iar dacă mai pun la socoteală și pădurile verzi, foșnind a visare, simt că nimic nu mai trebuie!
Am gustat din Măcin acum vreo patru ani, la o întoarcere din Deltă, când am parcurs Culmea Pricopanului pe fugă, în trei ore la apus, după o ploaie de vară. Neașteptat, am rămas cu niște sentimente plăcute, amintirile acestor locuri frumoase sedimentându-se în mine. Mi-am promis că am să revin, dar mai pe îndelete. Și, în această primăvară, în mini-vacanța de 1 mai, m-am ținut de cuvânt. Inițial am combinat și cu Delta (dacă tot am parcurs 400+ kilometri), dar vântul puternic ne-a făcut să mizăm mai mult pe drumeții, decât pe vâslit la caiac. Așa am avut noi timp de trei trasee, în loc de două cum ne era planul, deci ne putem mândri că ce era de mers, am cam bifat. Mi-am făcut, din nou, promisiunea că o să revin, cu bicicleta de altfel, dar până la acea poveste, să mă rezum la realizări și să las speranțele deoparte.
Cheile Chediului, traseu nemarcat, în rezervație.
Am ajuns în Greci după amiaza, în week-end, peste tot fiind plin de mașini și de oameni. Am dibuit drumul de pământ care merge spre traseul Cozluk, dar și la capătul lui aglomerație era mare. Studiem harta (Open Street), dăm de o potecă nemarcată care pare că ne duce la niște cascade și, după ce mâncăm, îi dăm la drum. Poteca e vizibilă și bătută, pădurea e verde crud și soarele încălzește ușor…un vis! Intrăm în chei, printr-o succesiune de cascade, care mai de care mai frumoase. Mai sus, ne orientăm cu telefonul, spre vârfurile Moroianu, dar descoperim că zona e o rezervație științifică, unde accesul turiștilor este interzis. Sunt urme de oi și poteci de animale peste tot, niște bujori neînfloriți și multă liniște…Nu ne întoarcem, dacă tot am intrat unde nu trebuie, mergem până la capăt! Nu recomandăm să faceți ca noi, deși e păcat că traseul nu e deschis, căci este deosebit de spectaculos (pentru Măcin mai ales), nu este un loc unde să mai mergem. Nu sunt eu de acord cu restricțiile și interzicerile, mai ales când vine vorba de natură care este a tuturor, însă nu pot să neg răul pe care omul ignorant și rău intenționat îl poate face! Așa că vă invit doar să vă uitați la clip, ca un premiu de consolare și să mergeți după cascade în Carpați, că avem destule, faine tare!
Vârful Țuțuiatul, prin Poveștile Măcinului
Noaptea o petrecem la cort, la poalele muntelui, la marginea parcului. E liniște și frumos, doar câțiva șacali urlă înfricoșător la distanță, iar luna luminează, ca ziua, natura. E ceva în atmosfera zonei care îți intră în ființă, nu știu ce, dar te forțează să nu uiți și să revii. Nu ai înălțimi, nu ai provocări importante și nici adrenalină, dar ai ceva mai mult: ai pace, visare și un orizont larg, de neatins. Paradoxal, nu ești la munte, dar simți că poți să zbori, nu ești pe creste, dar ai impresia că poți atinge cerul…
Dimineață ne trezim odihniți, singuri lângă pădure. Luăm micul dejun direct sub razele călduțe ale soarelui și ne mutăm, cu mașina, la începutul traseului tematic „Poveștile Măcinului”. În zonă traseele sunt lejere tare, scurte și fără diferență mare de nivel, pentru un iubitor al muntelui sunt ca o plimbare în parcul orașului, așa că noi le lungim – deși vrem să ajungem pe Țuțuiatul, o apucăm pe ocolite. Mai întâi ne încălzim la deal, cu opriri scurte la panourile tematice ce abia se mai citesc. Apoi lăsăm marcajele în urmă și ne relaxăm pe un drum de pădure, ca un tunel de verdeață, nemarcat, dar imposibil de rătăcit. Într-un final, ieșim într-un fel de șa, cu cele mai mari vârfuri din zonă pe flancuri: la stânga Ghiunaltu, la dreapta, Țuțuiatul. Mergem pe primul întâi, chiar dacă este dus-întors, creasta stâncoasă e pitorească, iar peisajul spre localitatea Greci, deosebit. Lume multă, pantofăreală, oameni la escaladă, copii, câini – e un fel de festival al bucuriei aici, diversitate la ea acasă! E frumos că oamenii se bucură de munte, mai ales că Măcinul nu prezintă aproape niciun pericol din cele standard la drumeție, însă ne-ar plăcea să fie mai liniște și mai multă considerație pentru pădure, păsări și animale.
Țuțuiatul e ușor de cucerit, în ciuda urcușului abrupt de la final. Și aici sunt oameni, ascunși pe la umbră pentru masa de prânz, așa că nu zăbovim mult deloc. Coborâm spre șaua cu același nume, pe la Izvorul Italienilor, un loc superb de cort, deși proximitatea față de vale îl face cam irelevant. Apucăm iarăși pe nemarcate, pe unul din multele drumuri de exploatare a pietrei, fiindcă nu vrem să ocolim prin sat. Porțiunea pare bună și de bicicletă, deci îmi fac note mentale pentru un eventual traseu de bikepacking în viitor…Suntem în soare și peisajul e cam static, așa că ne grăbim să ajungem. La final, avem parte de o surpriză: o potecă mărginită de pomi, cu iarbă verde și aer răcoros, unde am zăbovi până la finalul timpului. Dar ne e foame, așa că ieșim la mașină și ne ducem la Culmea Pricopanului, unde ne găsim un loc de masă și de cort. Mai sunt oameni, dar pleacă ușor, ușor, iar toată poiana ne rămâne nouă, muntele promițându-ne o noapte odihnitoare, fix cum avem nevoie.
Culmea Pricopanului, adevăratul munte din Măcin
E luni și plecăm devreme pe traseu, din două motive simple: vrem să ne bucurăm de munte singuri și să terminăm devreme, să avem timp să parcurgem cele 6 ore de condus până la Brașov. Bate vântul tare, mai tare decât în restul zilelor, probabil ca să nu ne fie dor de Carpați, unde primăvara curenții de aer chiar se învârt într-o nebunie. 🙂 Urcăm în sens invers decât am fost eu prima oară, deci nu de la Mănăstirea Măcin și Fântâna de Leac, ci direct spre Suluku Mare, pe la Pietrele lui Teo (cum apar pe harta Munții Noștri), niște stânci ce seamnă cu niște ouă de dinozaur, sau niște trovanți sculptați de intemperii.
Urcarea e destul de lungă, însă e lină, diversă, când prin gol alpin, când prin pădure tânără, plantată nu știm exact de cine și când. Priveliștea se deschide cu cât luăm în altitudine, vedem Țuțuiatul și Dunărea, în direcție opusă. Câmpurile sunt cultivate cu rapiță înflorită, unele din ele, alternând cu cele maronii sau verzi, mai multe.
În creastă, traseul e solicitant, cu un sus-jos continuă, de pe vârfuri în șei, și din șei pe vârfuri. Poteca e pitorească, ai sentimentul că ești la munte, grație stâncilor de peste tot, rotunjite de timp. Suluku Mare, Piatra Râioasă și altele mai mici, alternează rapid, până în șaua Șerparu, unde este amenajat și un loc de popas. Îmi sare în ochi un alt drum de bicicletă, deci excursia aia de bikepacking chiar trebuie făcută! Ronțăim câte ceva și pornim spre Sfinx, o piatră ciudată care, cu ceva imaginație, poate fi asemănată cu chipul unui om. Nouă ne e dificil să vedem figura, dar ne facem că așa e și ne grăbim spre final, entuziasmați de frumusețea întregii excursii. Ajungem și pe vârful Vraju, de unde se vede frumos mănăstirea, dar și pe Caramalău, de unde începe coborârea abruptă spre final. Zărim și podul peste Dunăre de la Brăila, cu ai săi stâlpi ce vor deveni emblematici (aștept fotografiile cu Măcinul, câmpurile cu rapiță și podul în spate), dar trebuie să ne concentrăm la mers: poteca este abruptă, nisipoasă, foarte ușor alunecoasă. S-a și aglomerat, cu multă lume neechipată pentru traseu – și, deși se poate face în orice condiții, e bine să vii puțin pregătit, ca să te bucuri de ieșire, nu să te doară picioarele, spatele etc.
La Fântâna de Leac mai facem o pauză, ne reîmprospătăm și, după ce încheiem frumos jurnalul video, gata, punem punct excursiei! Depășim puțin ora 12:00 când ajungem la mașină, dar ne declărăm mulțumiți, fiindcă am bifat cam tot ce ne-am dorit de la acești munți mici, dar frumoși! Așadar, dacă nu ați ajuns pe aici, să veniți, locurile sunt excelente pentru începători, pentru copii, dar și pentru cei mai experimentați, oferindu-vă varietate față de pădurile de conifere de mai la nord. Dacă ați fost deja, știți că e frumos, nici la clipuri nu trebuie să vă uitați, căci sunteți familiarizați cu locurile. Bine, dacă vreți să mă ajutați cu vizionări, săru’ mâna, prinde bine orice minut petrecut în fața episoadelor, dar și share-urile, comentariil etc.
Să ne auzim și vedem cu bine, din următoarea aventură!
Fotografii de pe trasee, pe contul de Facebook, aici.
