Prin infernul celei mai tinere tari din Europa

Scris de | 30 oct. 2019 | Despre: jurnal de calatorie | Fără comentarii


La cort, viața se apropie mult mai tare de ritmul natural al omului: dormi odată cu noaptea, te trezești odată cu lumina. Simți, pe pielea ta, schimbările mai profund, iar acestea determină un anumit fel de răspuns, unul pe care din confortul modernității nu îl întrevezi.

Ieșim la întâlnirea cu soarele chinuiți, doritori de mai multă odihnă. Căldura însă este insuportabilă – se anunță o zi dificilă. În timp ce împachetăm, admirăm lanțul muntos pe care l-am fi putut traversa, dacă nu am fi întors spatele efortului, ca lașii. Versanții sunt lipsiți de vegetație, dar abrupți, caracteristici unei zone calde, cu multă stâncă golașă. Probabil că sus, în pasuri, temperatura e mai înțelegătoare cu oamenii.

Pornim la drum zăpăciți de zilele săptămânii: am pierdut socoteala, decalându-ne cu o zi. Practic, cum rutina bicicletei s-a instalat pe deplin, am amestecat denumirile. E prima oară când ni se întâmpla astfel în toți anii de călătorie, deci probabil că îmbătrânim. Sau ne plictisim, nu știu.

Un defileu interesant în Kosovo, cam maximum zilei în materie de natură.

Avem plat în program, din nord-vestul Kosovoului traversăm până în sud-vest. Singura atracție pe listă este Prizren, orașul cel mai recomandat de turiști în această țărișoară.

Atmosfera e încinsă, și la propriu și la figurat. Haos în trafic, șantiere peste tot, oameni care se bagă în seamă cu o curiozitate debordantă. Pedalăm alene, plictisiți. Încep să regret că nu am testat aventura trecerii ilegale în Muntenegru (pe M9), dar durerea din mușchi mă aduce la realitate. Facem ce putem ca să nu ne dărâmăm: oprim des și îndelungat, timp în care povestim între noi sau în țară.

În Prizren sosim după-amiaza, la capătul unei șosele transformată în bulevard cu mai multe benzi. Încă de la intrare, tronează clădirile seci din beton, toate în gri, dar și urme serioase de kitsch modern, importat din Occident. Partea veche însă e cam cum se scria pe Internet, cochetă și atractivă. Vizităm Moscheea Sinan Pașa, veche de pe la 1600, un deliciu de arhitectură, tradiție și culoare. Apoi ne pierdem puțin pe străduțele cu piatră cubică, înghesuite, făcând slalom printre terasele arhipline cu turiști. Îi invidiem puțin pe moment, dar continuăm, lăsându-i să ne invidieze și ei în rest. (Sunt conștient că nimeni nu invidiază un cicloturist, căci efortul pare crunt și lipsa de confort amară. De fapt, modul acesta de călătorie e chiar fain și nu e deloc atât de dificil pe cât pare. Per total, că unele momente da, sunt grele.)

Ieșim din oraș epuizați, atât fizic cât și psihic. Căldura ne topește și ultimele resurse de energie, iar înaintarea devine o povară. Mâncare nu prea avem, dar din ce avem prindem la inimă. Până la granița cu Albania, parcă ne descurcăm mai bine. Intrăm pe autostradă, iar toate amintirile cu prima excursie în această țară mă învălmășesc buluc, grămadă. Nimic nu s-a schimbat, cu excepția infrastructurii care e mai dezvoltată, cu un număr mult mai mare de mașini pe șosele. În rest, aceeași mizerie, același stres constant cu șoferii, aceeași munți și aceeași căldură sufocantă – clar, trebuie să venim în sud primăvara sau toamna, în niciun caz în august!

Starea de spirit după o zi petrecută la 300 m altitudine, în 36 de grade la umbră.

În Kukes apucăm mai spre sud, dar trebuie să ne întoarcem pentru a scoate bani de la bancomat. Harta arată 70-100 de km doar cu sate sporadice, așa că trebuie să avem cu ce să alimentăm din magazinele sătești. Ocolul ne mai toacă vreo oră, dar ne dă energie să apăsăm în pedale. E de la răcoarea serii care ne învăluie, de fapt, simțim cum odată cu apusul soarelui parcă revenim la viață în întregime!

Campăm lângă viitorul aeroport, pe câmp, nu înainte de a ne procura rezerve cu apă. În față avem un vârf gigant, ce pe hartă apare cu aproape 3000 de metri, deși în realitate nu i-am da nici jumătate. Îl admir, gândindu-mă dacă și ce fel de trasee de hiking se fac pe aici, sau dacă există rute de mountain-bike-ing.

Goniți de țânțari, intrăm în cort înainte de vreme, la întâlnirea cu un somn dulce și liniștit. Exact ce ne trebuie, ținând cont de ce urmează să întâlnim!

Ziua 13: Raushiq, Kosovo – Kukes, Albana, 112 km.
https://www.strava.com/activities/2606111643
https://www.strava.com/activities/2612414744

DRUMURI DIVERGENTE, EP. 6: Cele două Albanii

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.