Se aud bătăi în ritmuri de toamnă,
Din inima naturii obosită de timp…
S-a mai dus spre neant înc-o vară,
Și zboruri de vreme prezente se simt.
E parcă mai rece suflarea uitării,
Îngheață-n plămâni fluxul de vânt,
Pădurea se-mbracă în haina schimbării,
Iar păsările uită, frecvent, de-al lor cânt.
Pe cer, norii negri se luptă cu sete
De parcă se-abțin să nu toarne potop.
Pe chipul vânjos se citesc astăzi pete…
E lumea, din nou, la ceas de soroc.
Curând, natura împleti-va speranțe,
De văi de abis îmbrăcate în alb…
Pe vârfuri de munte se țes aroganțe,
Văd stihii cum mișcă în pas ca de vals.
În centru, uitat într-un colț al nefirii,
Mă văd, tot stingher, cu ochii-nroșiți.
E-o toamnă afară ce dă ghes iubirii,
Mă pierd în străfunduri de pași nesfârșiți.
