Singura dată când am fost în pericol

Ies târziu din cort, ca la final de excursie, când atât entuziasmul, cât și energia sunt la minimum. Cu stupoare, constat că bicicleta mea e moale, iar în roata fața descopăr câțiva țepi din blestemata plantă care ne-a făcut felul și în ziua trecută. La prima vedere, e o iarbă inofensivă, dar, de fapt, are niște formațiuni țepoase în vârf care se lipesc perfect pe cauciucuri. Un deliciu, ce să zic, care mă obligă ca la Lidl-ul din Komotini, cât Evelin e la cumpărături, eu să meșteresc (a nu știu câta oară!) la bicicletă!

Relieful e plat cam toată dimineața, dar munții care apar la orizont se apropie cu fiecare pedală. Garmin-ul ne spune că avem de ajuns la aproape 1000 de metri, iar speranța unei păduri și a unui aer mai răcoros ne motivează să forțăm mușchii mai cu disciplină. Din păcate, facem asta fără cap, căci greșim la o intersecție și ajungem să ocolim câțiva kilometri…dar îi trecem cu vederea, fericiți că nu trebuie să ne întoarcem.

În ultimul sat dinainte de pustietate oprim la o bisericuță ce are o cișmea cu apă revigorantă cu care ne răcorim pe îndelete. Apoi o luăm la deal, solicitant, pe o cățărare de mai bine de 15 kilometri și 900 de metri diferență de nivel. După atâtea zile de plat, această traversare vine ca un test al psihicului…După o curbă, o mașină de teren a poliției se oprește și ne întreabă de traseu, de destinație, de intenții. Ne recomandă – apăsat – să nu campăm decât în sate și să avem mare, mare grijă, căci zona e plină de refugiați…periculoși zic ei. „India, Pakistan…” insistă, înainte de a se oferi să ne ducă până sus. Azi însă nu, vrem să pedalăm, chiar și la deal…

E cald, iar urcarea e expusă în soare. Totul e pustiu, nicio casă, aproape nicio mașină și niciun om. Explorăm o zonă sălbatică, tot mai împădurită, pe o șosea doar a noastră. Treptat, îmi intru în ritm și grăbesc pasul, obligându-l pe Evelin să accelereze și el. Uneori, mai zărim câte un individ singur, fără scop, pornit pe jos el știe unde.

Din vârf ne bucurăm de o coborâre lină, de aproape 50 de kilometri. Traversăm câteva sate înghețate în timp (seamănă mai mult cu Bulgaria pe aici) și întâlnim câteva grupuri de imigranți cafenii. Călătoresc pe jos, unii au bagaj, dar alții nu, sunt toți bărbați tineri și în putere. Fără să vreau, ofer mai multă atenție sfaturilor polițiștilor, dar încă nu suficientă.

Locul de campat îl încropim lângă sat, la nici 200 de metri de ultima casă. Suntem în plină vedere de la câteva așezări din apropiere, așa că ne simțim în siguranță. Noaptea se lasă, după obicei, fără probleme: montat cort, spălat, mâncat etc. Fără griji, intrăm la somn, în lătratul neîntrerupt al câinilor de la gospodării. Evelin adoarme imediat, dar pe mine somnul mă ia greu, căci mintea îmi este încărcată cu analizele de final, cu reflecțiile și cu speranțele (pe care nu prea le mai am) pentru acasă.

Luând un prânz întârziat în Edirne, lângă Moscheea principală a orașului.

Dorm de ceva vreme când Evelin mă mișcă ușor și mă avertizează că se aud pași afară. Trop, trop, trop! aud, ritmic, pe drumul pietruit lângă care am oprit. Pare un șuvoi de oameni ca de armată ce nu se mai termină…Curajos – sau inconștient poate! – deschid cortul iar ce văd afară, în lumina clară a lunii, mă îngrozește: o ceată de 30-40 de bărbați în floarea vârstei se îndreaptă hotărâți spre pădure. Ca un făcut, și câinii s-au oprit! Cu sângele înghețat, mintea începe să analizeze situația: e clar că ne văd, dar niciunul nu schițează vreun gest că noi am fi acolo! Practic, pare că suntem invizibili, deși nu ne separă decât 2 metri…Toți au fie bagaje, fie pungi de plastic în mâini și nimeni nu are vreo sursă de lumină. Nu vorbesc între ei, ci înaintează cu capul în pământ, ca la o comandă. Totul nu durează decât câteva zeci de secunde, timp suficient să ne scuture și să ne pună pe gânduri. Precaut, încep să iau măsuri: adun actele și telefonul în buzunar, mă asigur că bicicletele sunt încuiate ca măcar să se chinuie dacă e să le fure și îmi ascut simțurile. Îmi dau seama că singura șansă în cazul unui atac e să fugim și să sunăm la Poliție, dar nici aceste perspective nu-s prea încurajatoare. Dar, până la urmă, somnul mă doboară până dimineața, fără vreun alt eveniment care să îl tulbure.

A doua zi mă macină povestea, dar nu îi găsesc explicații. Mă gândesc doar că, dacă am fi campat izolați în pădure (cum Evelin propunea, de altfel), ar fi putut ieși rău. Doi turiști singuri ar fi devenit o țintă perfectă pentru un grup de refugiați nevoiași într-o țară străină…Oprim la un Lidl unde pompăm zahăr în sânge, fiind martori la nesimțirea unui grup de refugiați care apare cu mașini epavă, din care sare la cerșit si adunat tot ce se poate. Mai târziu, în următorul oraș (Orestiada), situația e și mai gravă: alte grupuri de refugiați intră în magazin, încep să îndese produse în haine și fug. În tot acest timp, afară sunt alții care cerșesc cu nerușinare, aproape obligându-te să le dai bani. Încă sub imperiul situației de peste noapte – și înțelegând și mai bine ce fel de oameni pot fi unii dintre ei – mă ciondănesc cu ei urât, aproape violent când se apropie prea mult de mine și de lucrurile noastre. În magazin, paza are și ea o viață la fel de grea cu ei, sub ochii lui Evelin, care privește stupefiat.*

Edirne văzut de pe podul din apropiere.

De aici până la granița cu Turcia tocăm kilometrii stabilind firele poveștii, încercând să umplem goluri cu ceea ce pare să aibă sens în context. La vamă filmăm concluziile Greciei, iar apoi, fără probleme, trecem în doar câteva minute. Surprinzător de repede, sosim în Edirne, primul și singurul oraș mare de pe traseul nostru, destul de târziu în după amiază. Centrul acestuia ne fascinează, căci e plin de moschei uriașe, de străzi pietonale și de bazaruri interesante. Nu avem vreme să le luăm pe toate la pas, dar în obiectivele principale intrăm, minunându-ne de cât de bine separă granițele culturile, oamenii și relațiile.

Moscheea din Edirne arată într-un mare fel, interiorul e fantastic!

Ne oprim lângă un sat, pe un câmp treierat, după ce am cochetat cu ideea unei nopți în cimitir. Localnicii ne-au părut însă prietenoși, așa că nu ne deranjează deloc să fim la vedere, aproape de drum. Din contră, ne așteptăm să fim mai în siguranță aici, în caz de întâlniri neprevăzute, ca în Grecia, cu eventuali imigranți.

*Am căutat informații pe Internet ulterior și se pare că în vară a fost o mare fierbere printre refugiați în zona de nord a Greciei. Bazându-se pe niște zvonuri din Macedonia de Nord, foarte mulți au pornit să treacă ilegal granița către UE. S-a lăsat cu ciocniri violente între ei și autorități, cu întoarcere de pe drumuri și cu multă frustrare. Destul de nedrept, dacă ne gândim că mulți locuiau deja în case date de stat, în tabere amenajate și în condiții decente.

Ziua 22: Iasmos – Kyriaty, 120 km
https://www.strava.com/activities/2633039449
Ziua 23: Kyriaty(Greacia) – Haskoy(Turcia), 110 km
https://www.strava.com/activities/2638943783

DRUMURI DIVERGENTE, EP. 8: Cum ne-am simțit în pericol în Grecia
DRUMURI DIVERGENTE, EP. 9: Aproape acasă: Turcia și Bulgaria

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.