Singurătatea

Prea multa liniște din juru-mi,
Mă strânge-n menghină de timp –
Admir cum gingaș tu îmi murmuri,
Că uit să fiu și să mai simt.

Nu văd prin bezna ce-nconjoară,
A sufletului albe taine –
Inspir adânc – a câta oară? –
Tot căutând a tale haine.

Nu ești reală, nu exiști,
Dar ești în tot ce sunt și-am fost.
Refuz să-ți umplu ochii triști,
Mai sper, să aflu, totuși, rost!

Încerc, în zile și-nserare,
Să te descopăr cum nu ești.
Mă mângăie-a naturii boare,
Purtând parfum de aspre vești.

Nu e nimic în depărtare,
Iar viitorul e doar vis –
M-aplec, cu-o ultimă suflare,
M-așez pe margine de-abis.

Și iau singurătatea-n brațe,
Să ne iubim ca doi nebuni.
Las adâncimea să ne-nalțe,
Zburând, senini, spre alte lumi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.