Suflet tomnatic

Mă-ntreabă vântul printre crengi,
De frunzele căzute-a dor
Ce poartă pașii mei, betegi
Pe căi prea pline de fior.

Mă pierd în valuri de pădure,
Uitând ce-am vrut ieri să devin;
Mă zbat în șovăieli de spume,
A unui suflet doar venin.

Nu știu de cer, de soare sau lumină
Doar merg bezmetic nicăieri…
Speranța-i singura ce-alină,
Necunoscutele-mi dureri.

Și mă arunc în valea-adâncă,
Să mă găsesc spre infinit –
O toamnă, cât îmi ești de sfântă,
Când te descoperi blând, șoptit!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.