Știi momentele alea în care vorbești cu prietenul tău despre un anumit model de mașină, iar apoi îl vezi tot timpul pe stradă? Sau discuți despre o carte la un suc și în perioada ce urmează parcă totul trimite către ea? Sau îți place o fată (sau un băiat) și te întâlnești sau auzi mereu de ea/el în zilele ce vin? Sunt semne, cineva încearcă să-ți transmită ceva, nu? Ei bine, nu! E vorba de tendința de confirmare, o atitudine pe care creierul nostru o adoptă, dar fără să ne și conștientizeze de aceasta.
În cartea „You are not so smart” David McRaney tratează, pe larg, această tendință a noastră, împreună cu multe altele comportamente de care nici nu suntem conștienți. Concluzia lui, referitoare la aceasta, e că fiecare găsește ceea ce caută. Ce înseamnă asta, concret? Că, dacă vrei să fii de acord cu ideea X, o să cauți doar argumentele pro ideea X. Sau că dacă vrei ca o persoană să aibă o anumită raportare la tine, o să iei din comportamentul respectivei doar acele elemente care îți sunt pe plac. Începi să observi tiparul? Din tot ce ne înconjoară, din marea de informație existentă, fiecare alege să ia doar acea mică parte care corespunde felului său de a vedea lumea.
Puțină clarificare – 2 exemple
Am în minte două exemple care ajută la clarificarea situației și la o identificare mai bună a riscului survenit din astfel de confirmări. Primul este Bursa deValori, sau Piața de Capital cum i se spune. Informația existentă este uriașă și fiecare o procesează și înțelege cum vrea, în încercarea de a obține un profit cât mai mare. Dar…fiecare vede ce vrea să vadă. Dacă ești „long”(pariezi pe creștere), tinzi să vezi semnalele de creștere și să le ignori pe cele de scădere. Dacă ești „short”(pariezi pe scădere), ai tendința de a vedea doar semnalele de scădere și sa ignori restul. Iar rezultatele pot fi dureroase, provocând găuri adânci în buzunare.
Al doilea exemplu se referă la relațiile interpersonale. Îți place o fată, să zicem. Cum o să o vezi? Prin ochelari roz, evident. O să privești doar părțile bune, calitățile. În plus, dacă vrei ca și ea să te placă, o să observi în comportamentul ei doar acele semnale care pot fi interpretate astfel. O să ignori tot ceea ce nu intră în tabloul pe care ți l-ai construit, iar când te trezești la realitate lovitura este una serioasă.
Și lucrurile stau și invers: dacă nu îți place o persoană, o să observi la ea doar ceea ce nu îți place, dând deoparte părțile bune. De asta iubirea, înțelegerea, empatia sunt atitudini, nu emoții sau sentimente; pentru că la fiecare pas, fiecare dintre noi, avem capacitatea de a alege să-i apreciem sau nu pe ceilalți.
Soluția?
Tendința de confirmare este un fapt, studiile dovedind foarte clar asta. Iar dacă încă nu crezi, ia-ți puțin timp și gândește-te la situații banale, ca cele din introducere. O să vezi că și pe tine te-a lovit, pentru că nici tu „nu ești atât de deștept” pe cât crezi.
Așa cum e destul de evident, problema principală e că tindem să distorsionăm realitatea. Nu vedem lucrurile așa cum sunt ele, ci așa cum vrem noi să fie. Și la fel și pentru situații sau oameni. Și, ceea ce e și mai interesant, e că avem aceeași tendință și atunci când vine vorba de amintiri:”chiar și în rememorarea evenimentelor, ești expus tendinței de confirmare: îți amintești doar acele aspecte care îți confirmă crezul, uitând de cele care îl contrazic„(You are not so smart, David McRaney).
Cum rezolvi această problemă? Căutând contrariul. McRaney o formulează foarte bine: „în știință, te apropii de adevăr căutând dovezi în partea adversă. Poate că aceeași metodă ar trebui să se aplice și când vine vorba de propriile opinii„.
