M-am gândit să fac o serie de texte cu frânturi din cartea „Ținutul dintre Mări”, aventura noastră de 3000 de kilometri pe bicicletă în Caucaz. Dacă ți-a plăcut și vrei să ne susții, poți comanda cartea de aici: https://bogdanmatei.ro/caucaz/.
…
[la vama Georgia-Azerbaidjan]
Un grilaj uriaș, ca o cușcă, reprezintă poarta dintre cele două țări. Cât așteptăm, primim o porție de ploaie rapidă, venită de nicăieri. Târziu, ni se dă drumul către vama propriu-zisă, un furnicar de civili, polițiști și militari. Ni se iau pașapoartele și…cam atât. Așteptăm, fără să ne informeze nimeni ce se întâmplă și cât durează. Între timp, ne sunt controlate bagajele, dar destul de superficial încât să nu ne deranjeze. Timpul trece, dar trece încet – birocrația cere resurse, nu glumă! Un militar pornit hotărât spre noi, ne întreabă cu glasul apăsat:
– Ați fost vreodată în Armenia?
– Poftim? răspund șmecherește, ca să apuc să schimb o privire cu Evelin.
– Ați fost vreodată în Armenia? repetă el, netulburat.
– A, nu, niciodată! îi confirmăm surâzători.
Și adăugăm, în română, doar pentru noi:
– Dar mergem după ce terminăm cu voi, stai liniștit!
Conflictul din Karabahul de Munte datează de mai bine de 30 de ani în urmă, când populația armeană din Azerbaidjanul sovietic a început să ceară unirea cu țara mamă. Început în mod pașnic, cu referendum pentru consultarea populației, conflictul a degenerat, odată cu dezintegrarea URSS-ului, într-un adevărat război. În 1994 a fost semnat un acord de încetare a focului, cu Armenia controlând nu doar autoproclamata republică, ci și întinse teritorii în afara ei. Iar asta, pentru azeri, reprezintă o rană nu doar în trup, ci și în mândria patriotică și militară a țării. Repercursiunile se resimt și astăzi: nu te poți apropia de linia frontului (încă se trage, sporadic), granița este închisă, iar dacă ai vizitat Karabahul sau Armenia ți se interzice accesul în Azerbaidjan. Practic, orice turist devine victimă colaterală a urii locale, tranzitul realizându-se prin țara-tampon, Georgia, care este în relații cordiale cu ambele state.
Într-un final, suntem chemați la coadă, unde așteptăm să ni se facă fotografii și să ni se verifice documentele. După aproape o oră, suntem liberi. Până la următorul control, unde agentul de la Poliția de Frontieră așteaptă confirmarea prin stație că putem trece – oare cum își imaginează că am ajuns până la el, apelând la puterile noastre de a deveni invizibili? Ne urează “Good luck!” cu o bunăvoință de pe altă planetă și ne arată drumul. Acum da, chiar suntem liberi!
– Așa rău o fi pe la ei, de toți ne doresc de bine? ne întrebăm între noi, mai mult retoric.
– O să aflăm! ne și răspundem, lăsând bicicletele să curgă pe șoseaua proaspăt asfaltată cu care suntem întâmpinați.
Nu ne aflăm la nici doi kilometri de Georgia, dar sărăcia deja își arată colții – era rău dincolo, dar aici parcă e și mai și! Primul sat e pustiu, cu case simple și monotone, fără urmă de bunăstare. Niște copii ne abordează cerându-ne bani. Gunoaiele sunt tot mai prezente. Clădirile dărăpănate se înmulțesc și ele. Prima impresie se conturează, deci, deloc încurajator. Însă abia în Zaqatala, un orășel de doar câteva mii de locuitori, realizăm în ce lume am intrat, de fapt.
Peste tot, miroase a Orient. Oamenii au tenul ars de soare, iar când vorbesc, parcă strigă. Se bagă în seamă cu noi tot timpul, până acolo că devin stresanți. Traficul e haotic, iar zonele comerciale aduc a bâlciuri de la sat, unde șoselele se blochează cu totul. Admirăm arhitectura caracteristică, cu arcade și minarete, așteptând să descoperim tot mai mult din ce înseamnă noua cultură.
…
M-am gândit să fac o serie de texte cu frânturi din cartea „Ținutul dintre Mări”, aventura noastră de 3000 de kilometri pe bicicletă în Caucaz. Dacă ți-a plăcut și vrei să ne susții, poți comanda cartea de aici: https://bogdanmatei.ro/caucaz/.
