M-am gândit să fac o serie de texte cu frânturi din cartea „Ținutul dintre Mări”, aventura noastră de 3000 de kilometri pe bicicletă în Caucaz. Dacă ți-a plăcut și vrei să ne susții, poți comanda cartea de aici: https://bogdanmatei.ro/caucaz/.
…
În încercarea de a găsi perfecțiunea momentelor, mai zăbovesc clipe afară, singur cu infinitul care mă înconjoară. Nu știu de ce, dar ochii mi se umplu de strălucirea lacrimilor, învârtindu-mă sub noianul de beznă în care mă ascund. Mă simt liber cum n-am mai fost, pierdut pe meleaguri care îmi dau putere să fiu eu însumi. Inspir, expir și iarăși inspir, lipsit de îndoială și temeri. Dacă aș putea, aș opri vremea aici, până aș fi gata să mă întorc la traiul din lume!
Minutele însă curg, transformându-se în ore. Noaptea trece fără incidente – dar și fără mult somn -, iar soarele arzând ne scoate din cort încă de la primele raze. Luăm micul dejun la umbra acostamentului, intuind deznădăjduiți parcursul zilei: privind uscăciunea, sufletele rămân fără vlagă.
Începem lejer, cu coborârea neterminată de cu seara, însă apoi virăm în amonte pe valea unui râu a cărui origine nu o putem ghici. Plantații de piersici cu fructe suculente străjuiesc drumul, dar tarabele proprietarilor sunt atât de dese, că nici la toaletă nu putem merge fără să dăm de bănuit. Cumpărăm câteva, să mai variem dieta alcătuită numai din dulciuri nesănătoase și ne lăsăm chinuiți de urcare. Ceea ce părea doar un deal ușor, se dovedește a fi un munte în toată regulă, care ne provoacă atât fizic, cât și mental.
Îmi place cel mai mult la o călătorie că mă obligă să ies din zona de confort. Sunt multe situațiile când m-aș opri, când aș da cu bicicleta de pământ, când aș folosi un buton magic de teleportare, dar distanța mă obligă să continui. Nu cred în atitudinea mereu zâmbitoare, în impresia transmisă de fotografii în Social Media, când aventura e îmbrăcată doar în frumos și în relaxare – realitatea te lovește adesea cu toată puterea. De multe ori e greu, greu de îți vine să urli! Poate e prea cald, prea frig, prea vânt sau prea multă ploaie. Poate nu găsești drumul, sau poate relieful e prea puțin prietenos. Poate ai probleme mecanice sau probleme de sănătate. Cu fiecare obstacol însă crești – te antrenezi să reziști, să fii mai optimist și mai puțin afectat de context.
– Dacă mai durează, chiar aș apăsa butonul! spune Evelin, prăbușindu-se epuizat pe ghidon.
Mă lovește râsul, eu l-am folosit de zeci de ori în ultimii kilometri:
– E stricat! nu mai încerca.
– Incredibilă urcarea, nu se mai termină! concluzionează el, amărât de incertitudine.
Ne revenim în parcarea unui mic restaurant, în fața căruia tronează mândră o Lada 2106 – am început să le învățăm – mai bătrână decât noi la un loc. Ne răcorim cu apă de la pompă și ne umplem bidoanele, gata să continuăm asaltul. Pe drum, un grup de cicliști ne face să intrăm în pământ de rușine cu toate plângerile de mai înainte: doi părinți și trei copii, încărcați de bagaje, își văd fericiți de propria călătorie.
…
Coborârea către Valea Araratului ne ridică moralul până pe culmile înzăpezite ale vulcanului cu același nume – ca un reper, acesta domină, fără contestare, peisajul. După un zbor de vis, nimic nu merge mai bine ca o odihnă meritată – tragem în fața unui magazin mai aprovizionat și ne îndopăm cu înghețată, dulciuri și puțină mâncare consistentă. Cu noroc, găsim prize afară, așa că nici vorbă să ne grăbim să reurcăm în șa, deși după-amiaza începe să se preschimbe în seară. Kilometrii însă nu se parcurg de bunăvoie, așa că ne luăm inimile în dinți să mai continuăm pentru o vreme, printr-un peisaj al contrastelor, în aceeași notă cu care Armenia ne-a obișnuit prea bine.
La orizont, de ambele părți ale șoselei, munții păzesc cu responsabilitate natura. Mai aproape, plantațiile de pomi fructiferi, bine întreținute, oferă ochilor delectare în verde, venită ca o palmă pe obrazul uscat al întinderilor. Araratul, pentru mine, e ca un magnet: munte apărut de nicăieri, impune respect tuturor celor de la poale. Pentru armeni, acesta reprezintă ceva sfânt, locașul zeilor cărora li se aducea închinare înainte de epoca creștină. Presupus loc al opririi Corabiei lui Noe, are importanță istorică și culturală – și, deși astăzi se află pe teritoriul Turciei, încă apare pe stema Armeniei, dar și în inimile locuitorilor.
M-am gândit să fac o serie de texte cu frânturi din cartea „Ținutul dintre Mări”, aventura noastră de 3000 de kilometri pe bicicletă în Caucaz. Dacă ți-a plăcut și vrei să ne susții, poți comanda cartea de aici: https://bogdanmatei.ro/caucaz/.
