[Ținutul dintre Mări] Ushguli, Pasul Zagaro și Creste Muntoase ca în Paradis

M-am gândit să fac o serie de texte cu frânturi din cartea „Ținutul dintre Mări”, aventura noastră de 3000 de kilometri pe bicicletă în Caucaz. Dacă ți-a plăcut și vrei să ne susții, poți comanda cartea de aici: https://bogdanmatei.ro/caucaz/.

…

Într-o pauză de masă, descopăr pe hartă o variantă care ne-ar scurta 40 de kilometri. Nu îmi place că ratăm Ushguli, dar altitudinea de peste 2900 de metri înclină decisiv balanța. Încercăm să aflăm informații despre starea drumului și înclinație, dar fără prea mari rezultate. Un localnic, după ce se îngrozește în legătură cu ceea ce vrem să facem, ne confirmă că putem să o scoatem la capăt. Ca o încurajare – sau plângere de milă, poate – ne oferă dintr-o traistă jerpelită un sfert de pâine, o bucată de brânză și două mere. Sufletul lui însă este deplin lustruit și îngrijit – așa cum doar oamenii din izolarea munților pot să aibă.

Urcușul e teribil, nu cred că am făcut vreodată ceva atât de dificil! Solul moale și panta abruptă fac pedalatul imposibil. Stâlpii de înaltă tensiune se grăbesc către creastă, în vreme ce noi împingem melcește de biciclete. După o oră, nu am parcurs nici un kilometru și jumătate, așa că decidem să revenim la planul inițial – unele creste sunt mai bune neatinse, iar unele cărări mai de preferat neparcurse.
Până în Ushguli, continuăm în aceeași notă dură și pesimistă: noroi, apă, uneori pietre ce cad de pe versanți și urcări abrupte care storc și ultimul dram de energie rămasă. Așezarea însă ne dovedește că merită efortul – poate nu am ajuns unde ne-am dorit, dar sigur am ajuns unde trebuie.
Suntem întâmpinați de aceleași turnuri masive de piatră cioplită care oferă satului un aer înghețat în istorie. Practic, ne găsim într-o lume total diferită, cu un mers propriu și cu valori necunoscute omului obișnuit, de la poale. Ca să înțelegi, trebuie să fii de-al locului – altfel, nu rămâi decât un turist în trecere, interesat de peisajul deosebit, de oamenii primitori sau de provocările escaladării vârfului Shkhara, acoperișul veșnic alb al Georgiei; tot ce e mai important – dificultăți, valori și interese – îți rămâne veșnic inaccesibil.
De la un fel de brutărie – singura din satul de 200 de locuitori – cumpărăm pâine și o altă specialitate, un lavaș cu fasole, care îl încântă la maximum pe Evelin. Dacă punem la socoteală și mierea din bagaje, avem, cu greu, mâncare pentru două zile.

…

Ieșirea către Zagari, pasul de 2600 de metri, începe direct cu o urcare sufocantă, pe care o învingem sub privirile laudative a câtorva turiști. De pe dealul din stânga, biserica ce dăinuiește încă din secolul al XII-lea, ne admiră și ea, dar tăcută. Pe fundal, la kilometri depărtare, zăpada zugrăvește un decor mirific, rupt din fantezii cu locuri de poveste. Noi, prin contrast, rămânem sub căldura unei primăveri târzii, ce împodobește poienile cu mantii colorate de flori. Pentru suflete, ceea ce ne înconjoară e balsam vindecător, iar pentru ochi minune fără de sfârșit.
Liniștea mă doboară. E picătura de dorință împlinită care umple perfecțiunea. Doar vântul mai șuieră, doar câte un izvor mai susură, doar câte o pasăre mai scapă vreun țipăt! Suntem numai noi, doi călători nesemnificativi, în brațele unei naturi maiestuoase care se încăpățânează să ne accepte. Nu am mare lucru, dar tot ce am îmi este de ajuns. Împing la deal, pierdut în meandrele minții călătoare. Iarăși, înțeleg de ce fac asta – miile de kilometri parcurse și zecile de întâmplări dificile capătă sens în astfel de contexte.
Vântul se întețește, dar urmează coborârea și nu prea ne pasă. Îmbrăcăm jachetele și pornim pe un drum doar piatră care ne face gura să clănțăne și mâinile să doară teribil – cu greu, înaintăm cam cu aceeași viteză ca atunci când mergeam la deal. Altitudinea se topește greu sub noi și tot ce ne dorim e să regăsim asfaltul. Până atunci însă admirăm crestele sublime ce se înalță masive către oglinda albastră a cerului.
– Hai să rămânem aici! îi strig lui Evelin, mai mult gândind cu voce tare, decât întrebând.
– La 2400 de metri?! Ai înnebunit? Tu îți dai seama ce frig o sa ne fie? vine răspunsul lui, deloc aprobator.
– Ne îmbrăcăm mai gros și gata! continui, deși știu că șansele de reușită sunt minime.
Și adaug, însoțindu-mi vorbele de un gest sugestiv:
– Uită-te la cum arată locul! Avem munți, poieni verzi, apă din ghețar și pustietate cât cuprinde!
Nimic nu îl înduplecă și nici eu nu insist – traversăm izvorul rece și ne continuăm periplul către vale. Până ieșim la un colț de civilizație, măsurăm infinitul cu zdruncinături abundente și durere resimțită în mâini, fund și picioare. Ceea ce ar fi trebuit să fie distracția zilei, se transformă într-un coșmar care ne întinde nervii de la un versant la altul. Ca o dezamăgire, satul nu are decât 20-30 de case, îngrămădite pe un platou îngust, ce nu ne primește deloc cu bună dispoziție. Ca un bonus, norii cenușii își coafează puful peste lume – seara se încăpățânează să păstreze același ton sumbru.

Campăm în mijlocul beznei, la intrarea într-un al doilea sat fantomă, după mai bine de două ore de pădure nesfârșită, bălți și izvoare ocolite și multe temeri născute în suflet. Contrastul cu partea superioară a văii e izbitor: din rai, am ajuns să ciocănim la porțile iadului. Pustietatea așezării ne provoacă fiori reci pe spate, iar oamenii care se mai perindă – rar – pe drum apar rupți dintr-o lume necunoscută nouă. Oboseala trebuie că e și ea responsabilă, așa că o alungăm, temporar, cu apă rece dintr-un pârâiaș din apropiere. După masă, tot ce mai facem e să citim datele zilei: cei 67 de kilometri parcurși în peste 8 ore de pedalat nu arată deloc bine în economia excursiei. Totuși, lăsăm problemele la dospit și ne aruncăm în sacii confortabili – legănându-ne pe ritm de ploaie măruntă, adormim somn dulce care ne ține până dimineață.