Turul Bisericilor Fortificate (II): Nu e Ușor cu Bicicleta pe Via Transilvanica!

Stau uneori și meditez la rostul pe care îl are viața, în general, și retrospectivele de pe drumuri, în particular. Căci, după cum o călătorie pe două roți implică o logistică deloc de neglijat și eforturi susținute, constante, la fel de mare e prețul plătit și pentru jurnalele întocmite ulterior – atât în scris, ca acesta, cât și video, cum sunt cele de pe YouTube. Și, deși într-o anumită măsură aceste activități sunt provocatoare și satisfăcătoare, trebuie să recunosc că vin la pachet cu mult timp consumat, energie mentală și multă, multă muncă. Clipurile nu se editează singure (video, muzică, text), cuvintele nu se așază de la sine într-o postare pe blog care să dea bine, iar fotografiile nu ies din aparat 100% cum ar trebui, deci mai trebuie retușate și ele. Așa cum spuneam, efortul e mare, iar descurajarea lovește adesea: nișa de interes e mică, într-adevăr, dar nu poți rămâne rațional și motivat când, după două zile de muncă rezultatele sunt jalnice. Dar, în fine, dragoste cu forța nu se poate, așa că cine nu citește sau cine nu se uită la montaje are poate motive întemeiate, eu trebuie doar să îmi văd de treabă și să muncesc mai departe, cât o să mai rezist. 🙂

Dimineata la cort, poza de contraste, din drona.

Nu, în a doua dimineață a excursiei nu mă trezesc cu aceste gânduri, deși uneori nici a pedala sute de kilometri nu are sens. Însă, după ore de efort, dai de un sat înghețat în timp, de un peisaj natural deosebit sau de oameni primitori și, brusc, realizezi că da, totul merită! Fiecare calorie consumată, fiecare bob de transpirație căzut și fiecare disconfort constituie un preț prea mic în comparație cu bucuria spontană a vieții – despre asta e vorba atât în cicloturism, cât și în scris, filmat sau orice altceva ne face să ne simțim în viață. Trăim nu pentru ere de satisfacție, ci pentru momente scurte, abrupte, de fericire, iar acestea sunt mai mult decât suficiente: ne dau sens și putere să continuăm mai mult decât am spera vreodată.

Locul de cort e unul din cele mai frumoase pe care le-am avut de-a lungul aventurilor, dată fiind pădurea ce izbucnește în verde, priveliștea rurală către satul Zlagna și lanțul Făgărașilor înzăpeziți sub orizont. Mă trezesc nu foarte devreme și, nepăsător la natură muiată în ploaia de peste noapte, o iau la pas pe drumeagul ce se pierde printre arbori. Admir fiecare scâncet de viață: observ mugurii cum se deschid, iarba cum crește, animăluțele și insectele cum devin mai vesele și ascult păsările cum urlă în triluri de veselie. Peste tot în jur e sărbătoare – sărbătoarea primăverii – și nici că puteam nimeri o perioadă mai bună pentru vacanță (în Dobrogea, cu vreo două săptămâni în urmă, natura nu fusese așa generoasă cu noi), așa că mă întorc încărcat sufletește pentru zecile de kilometri planificați.

Privelistea din fata cortului, cu Zlagna in vale si Muntii Fagaras la orizont.
Biserica din Alma Vii, din pacate inchisa cand am ajuns noi.

După ce revenim în asfalt, începem direct cu o urcare prin pădure, apoi o coborâre scurtă ne duce la intersecția spre Alma Vii, primul sat din program. Aici biserica e închisă pentru renovare, dar asta nu ne împiedică să intrăm în curte și să îi dăm târcoale, mai ales că de aici satul se vede într-un mare fel: domol, în liniștea dimineții, e plin de pacea ce doar la țară se mai găsește. Continuăm pe un drum de pământ, mocirlos pe alocuri, către Valea Viilor, prin peisaje pastorale cu iarbă crudă. Mai ocolim noroiul, mai dăm prin el, iar ploaia ne face la fel: inițial are răbdare cu noi, dar apoi ne toarnă cu nemiluita, vreme de vreo oră. Pământul se înmoaie și înaintarea devine mai greoaie, dar reîntâlnirea cu asfaltul ne redă buna dispoziție. Până în sat mai primim o porție rece de sus, dar la biserică iese soarele, motiv numai bun să facem o pauză de aproape două ore: vizităm toate cotloanele, zbor drona, facem fotografii câte vrem. Biserica arată excelent, are două turnuri și o capelă primitoare, iar curtea e numai bună de plimbare, în ciuda spațiului restrâns. De sus peisajul e de vis: satul se trezește de sub mantia norilor, casele înflorind în razele tot mai calde ale soarelui. Admirând frumosul, îmi dau seama că așa arată fericirea: cu oameni liniștiți, ce nu se grăbesc nicăieri, pierduți parcă în goana istoriei. Din păcate, noi trebuie să ne vedem de ale noastre: drumul în coborâre ne duce, lin, către Mediaș.

Biserica si satul Valea Viilor, unde tipul pare ca s-a oprit in loc.

Am ajuns pentru prima oară în oraș acum vreo șase ani, tot pe bicicletă, plecat fiind în nebunia vieții mele: 80 de zile pe două roți prin Europa. Mi-a plăcut enorm centrul vechi al acestuia, așa că am revenit de fiecare dată când am fost în zonă. În această excursie am inclus special Mediașul, pentru că era păcat să nu dăm o tură și prin atmosfera medievală a acestuia, mai ales că îmi era dor…Oamenii din echipă însă nu-s prea entuziasmați, ne învârtim puțin pe străduțe, iar apoi tragem la umbra Bisericii Evanghelice, a odihnă. Surprinzător, dar unele lăcașuri încă mai slujesc scopurilor inițiale…

Dupus, cu o biserica mai mica, dar tot impunatoare.
Satul Dupus, peisaj rural 100%.

Ca să ocolim aglomeratul drum spre Sighișoara, facem un mic ocol prin satele de lângă Târnava. Roțile se învârt bine, deci kilometrii trec cu spor. Ajungem rapid la Dupuș, admirăm biserica din exterior (închisă și ea), luăm prânzul chiar în fața școlii din sat și apoi trecem, cu greu, dealul spre Biertan. Urcarea e dificilă, iar bagajele le încetinesc considerabil pe fete…dar orice pantă are și un vârf, deci și o coborâre antrenantă. Cumva, a noastră nu e suficient de rapidă, căci la Biserică ni se închide ușa în nas (la propriu, că la figurat bisericile sunt experte în a închide oamenii afară) pe motiv că e prea târziu. Programul? Până la 17:00, în plin sezon turistic și…pandemie, când normal ar fi să se lungească orele de vizită, pentru evitarea aglomerației. Mna, și vina noastră: cum să ajungem la 17:02?!? Enervat, nu mai cer voie nimănui, ci bâzâi drona trăgând cadre din toate direcțiile, ca o consolare ieftină a frustrării…ne doream mult să vizităm această biserică, dat fiind că e cea mai impunătoare și renumită. Nu e nimic, a treia oară e cu noroc…doar că a treia oară nu mai venim :))

Biertanul, cu Cetatea Fortificata ce troneaza maiestuos.

Urcarea spre Copșa Mare e asfaltată, dar surpriza e că revenim pe Via Transilvanica, vestitul traseu care traversează România de la un capăt la altul. Știam că merge prin zonă, dar nu ne-am interesat exact pe unde…În Copșa Mare (care e mult mai mică decât Copșa Mică) pierdem ceva vreme cu vizitatul bisericii (se sună la un număr afișat pe poartă, vine un băiat tânăr care e un ghid foarte conștiincios), dar merită timpul și banii, dată fiind conservarea bisericii nerenovată încă. Pentru traseu cerem indicații de la localnici care, deși ne avertizează că e greu să trecem dealul, ne spun că se poate. Și au perfectă dreptate, cu ambele informații! Doar că drumul e abrupt și noroios, cu o clisă lipicioasă și neplăcută, iar bicicletele noastre de tură nu se potrivesc cu urcările – cu un MTB ar fi altfel experiența, mai plăcută. Dat fiind contextul, abandonăm ieșirea spre Nou Săsesc și, pentru că dăm de un râu nesperat în vale, campăm direct pe Via Transilvanica, într-o poiană largă, pitorească. Profităm de ocazie și ne destindem: avem apă și de spălat și de gătit, de prezența urșilor nu știm ca să ne speriem, iar temperatura e suficient de blândă cât să ne întindem la stat pe afară. Într-adevăr, ar merge un foc, dar suntem obosiți să mai adunăm lemne – și, cum începe să plouă puțin, nu mai zăbovim în dileme, ci intrăm în corturi pentru odihna mult meritată.

Din nou pe Via Transilvanica, pe doua roti cat se poate.
Oboseala zilei isi spune cuvantul – asteptam ghidul la Copsa Mare sa viztam biserica.
Interiorul capelei din Copsa Mare.

Traseu: https://www.strava.com/activities/5232323884

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.