Turul Bisericilor Fortificate (III): Cele mai Frumoase Localități din România

Deși ne-am propus să ieșim devreme din corturi, ploaia neprevăzută care cade peste noi ne dă răgazul unei odihne prelungite. Târziu, când soarele câștigă lupta cu norii cenușii, ieșim, fără entuziasm, dată fiind bucata de drum de pădure de câțiva kilometri până la asfalt. De cu seară, am decis că părăsim Via Transilvanica, profilul acesteia spre Sighișoara se întrevede ca lama de fierăstrău, iar cu bicicletele noastre de touring pline de bagaje experiența chiar nu ar fi plăcută. Luăm micul dejun pe mesele de lemn din zona de popas, uscăm corturile și apoi ne urcăm în șa…Forestierul e umed și plin de bălți, dar nu atât de plin de noroi cât să ne enerveze. Doar viteza de deplasare are de suferit, însă recuperăm pe coborârea asfaltată spre Laslea: foarte rapid, suntem deja la drumul național ce vine de la Mediaș. Ne întindem direct spre Sighișoara, deși indicatoarele rutiere către satele inițial planificate ne cam fac cu ochiul…dar altă dată, că doar avem nevoie de motiv să mai venim, nu?

Sighișoara e aerisită, dat fiind că e Paștele, iar oamenii tind să petreacă în familie aceste sărbători. Mai e și pandemie cu ceva restricții pe la localuri, deci găsim Cetatea așa cum nu am văzut-o vreodată: lipsită de zumzetul atotprezent al turiștilor de week-end. Profităm de ocazie și ne vedem cu niște prieteni mutați recent în oraș, în timp ce Evelin și Cristina o iau la pas pe străzile pline de istorie. Eu și Elisa, care am tot vizitat, preferăm câteva schimburi de vorbe, în detrimentul unei plimbări mai lungi. Totuși, înainte de plecare, urcăm până în piața centrală (lângă Turnul cu Ceas), nu de alta, dar dau bine în peisaj bicicletele noastre de cursă lungă!

Biserica Fortificată din Apold.

Continuăm spre Agnita o vreme, pe o șosea liberă pe valea unei ape. Mai traversăm câte un sat amărât de vreme, dar abia în Apold mai găsim o biserică fortificată care merită: din păcate e închisă, așa că doar zborul cu drona rămâne. Spre Daia părăsim asfaltul, însă drumul se menține bun – satul are un turn impunător lăsat în paragină, care se vede de la mare distanță, dar în rest e destul de pustiu. Un localnic ne confirmă că putem trece spre Saschiz pe drumul de țară, fără să ne avertizeze cât e de dificil: panta e abruptă, lungă și nemiloasă. Suntem iarăși pe Via Transilvanica, dar facem pauze dese, prilejuri în care nu doar ne odihnim, ci admirăm și valea ce se deschide tot mai mult sub noi. Pe creastă e tot mai primăvară, pădurea înverzind vizibil, iar pomii izbucnind în floare – oare așa arată paradisul, cu natura toată un cântec? Mâncăm de prânz la capătul urcării, fără să putem anticipa evenimentele: fetele pleacă înainte dar, speriată de un câine de la o stână, Elisa prinde un șanț pe drum ce o basculează peste bicicletă. După minute bune de așteptare să își revină, tragem linie: picior vânăt și zgâriat, umăr zgâriat și durere musculară punctuală. Bicicleta are farul rupt, ghidonul strâmb și aripa față îndoită, dar ne bucurăm că putem continua, chiar dacă mai încet. Bineînțeles, îmi vine să mă duc să mă iau la trântă cu ciobanul, dar la ce bun? Trebuie să găsim o cale de conviețuire cu toții, atât noi ca turiști cât și ei ca muncitori trebuie să ne bucurăm de natură, însă nu ar strica ca responsabilizarea să fie mai mare. Pe de o parte, nu poți avea zeci de câini agresivi pe care să îi lași liberi și nimeni să nu te tragă la răspundere, pe de alta și turiștii trebuie să învețe curajul și să își calculeze bine pașii. În Transilvania totuși e bine, pe munte în drumeții situația e chiar mai rea, câinii sunt mai agresivi și, de multe ori, mai periculoși chiar ca animalele sălbatice. O soluție trebuie găsită și probabil conștientizarea stăpânilor e primul pas însă, de data aceasta, evit să merg să mă iau la harță cu ciobanul…poate învață lecția direct din practică, fără teorie.

Între Daia și Saschiz, pe drumuri grele de biciclit.
Spre Saschiz, înainte de căzătură. În stânga se vede stâna pe care fetele n-au observat-o la timp. Dar totul e bine când se termină cu bine!

Coborârea spre Saschiz este, culmea, asfaltată și, mai surprinzător, flancată de copăcei toți în floare. E spre seară și mirosul e pătrunzător, iar albul florilor contrastează minunat cu verdele dealurilor! Localitatea e liniștită, iar biserica e cam cea mai impunătoare dintre toate: din păcate are programul în bătaie de joc (ora 15:00!), așa că doar drona mai salvează puțin din vizitare. Zic puțin pentru că vântul bate cu putere și zborul nu e deloc ușor, ba mai mult îmi și dă stabilizatorul peste cap: de aici înainte camera refuză să mai funcționeze optim, așa că jucăria devine doar balast de cărat.

Saschizul din dronă.

Până la Bunești îi dăm pe “național”, cu un mic ocol la Criț, unde descoperim o biserică cochetă și primitoare, integral restaurată. Satul renaște și el din punct de vedere turistic și ar fi un loc bun de petrecut noaptea, dar vrem să mai adunăm niște kilometri că ne ajunge finalul zilelor libere din urmă. Din Bunești continuăm spre Viscri, trecând un deal de toată frumusețea, care ne facem să ajungem în satul sit UNESCO odată cu seara. Din fericire e a doua oară când îl vizităm, așa că nu ne deranjează că Biserica e închisă, preocuparea noastră fiind dată de locul de cort. Îl găsim totuși la o margine de câmp cu iarbă, dosiți de câteva sălcii bătrâne. Vremea are răbdare cu noi, dându-ne voie să pregătim cina și să ne spălăm, dar noaptea e marcată doar de ploaie și vânt, ca o revanșare. Corturile se dovedesc, încă o dată, refugii de nădejde, așa că poate să toarne…

Satul Criț văzut de la drumul național.
Biserica fortificată din Viscri la amurg.
Adio, Viscri!

Dimineața vine parcă cu o altă poveste: soare zglobiu și cântec de păsări. Doar vântul mai zăbovește peste pământ…Reluăm călătoria către Făgăraș, bucurându-ne de ultimele ore pe biciclete, fără nicio atracție notabilă în agendă. Mai oprim în sate, mai facem fotografii din vârfuri de urcare, mai povestim câte una, alta. În aer se simte nostalgia finalului și regretele că tura e atât de scurtă – mă roade dorul după o aventură deplină ca pe vremuri, ce să mai! Cu cât ne apropiem, cu atât Munții Făgăraș se fac mai mari – ca o barieră de netrecut, vin să ne arate că omul poate umbla mult și bine, muntele rămâne să îl aștepte. Într-un fel, munții ne sunt repere: deși schimbători sub anotimpuri, sunt statornici dincolo de ele! Orașul se vede pitoresc de pe dealuri, ca o acuarelă zugrăvită direct pe stâncă și, curând, suntem și noi printre casele din vale. Ne strecurăm prin zarva civilizației de fiare și betoane timp de câțiva kilometri până la mașini, apoi punem punct celei de-a doua aventuri pe două roți din 2021: de la mare la început de aprilie (Dobrogea), am ajuns și la deal la începutul verde de mai (Transilvania). Hai să vină vara să ne cocoțăm și pe munți! 😀

Ultimele urcări spre Făgăraș.
De aici doar la vale!
Poză de final de tură, cu o concluzie excelentă: set-up-ul acesta e super bun de folosit!

Traseu Z3: https://www.strava.com/activities/5232290810 https://www.strava.com/activities/5232305490 Traseu Z4: https://www.strava.com/activities/5235042763

P.S: Dacă îți plac textele de genul (unele-s mai reușite), te invit să tragi cu ochiul la aventurile de săptămâni pe bicicletă, de care spuneam că îmi e dor. Găsești informații în secțiunea “Cărți” de pe site, un exemplu îți las aici: https://bogdanmatei.ro/departari/.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.