Ultimele zile in Muntenegru

Scris de | 23 oct. 2019 | Despre: jurnal de calatorie | Fără comentarii


Spre munții muntenegreni, înainte de urcările crunte spre Kosovo.

Îmi plac enorm diminețile la munte, când soarele își aruncă razele peste cortul umed de rouă, în vreme ce eu strâng sacul de dormit mai aproape ca să mai adun puțină căldură! E ceva mitic, ancestral, adânc impregnat în ADN-ul uman care ne face să tânjim după simplitatea și liniștea vieții din natură, iar dimineața acest ceva capătă valențe eterne. Din această cauză iubesc cicloturismul: pot să mă bucur de frumusețe autentică dincolo de efort, de frig sau de oboseala cumulată.

Pornim destul de târziu la drum, dar după ce ne-am rupt corpurile și mințile în Durmitor, orice oră pare prea devreme. Din fericire începem la vale, cu o coborâre de kilometri buni care ne scufundă lângă Tara, unul din râurile turcoaz caracteristice ale țării. Peste tot, oportunitățile turistice dau năvală: tiroliană peste canion, rafting în valuri, experiențe culinare etc. Le zicem pas elegant – deși tiroliana îmi cam făcea cu ochiul – și continuăm în amonte, printr-un defileu ce se anunță deja familiar, puțin cam prea cald și cu multă pădure. Totuși, aducem un element de noutate, ca să nu trăim toate zilele la fel: găsim un loc de scăldat în niște bazine naturale, de unde uităm să mai plecăm aproape două ore.

Locul de baie al zilei, apa turcoaz face toți banii!
La ieșirea din defileul Tarei, cu vegetație specifică zonei.

Treptat, ieșim din zona montană înaltă, relieful devenind mai deschis, drumurile mai aglomerate, iar zonele mai locuite. Versanții ceva mai despăduriți sunt doldora de case, cocoțate până pe vârfuri, în tablouri pitorești. Ajunși în Mojkovac, un orășel prăfuit de comunism, ne aprovizionăm serios cu merinde, ne întindem la vorbă în țară cu cei dragi, iar apoi atacăm ultima urcare a zilei, o șerpuire lină de nici 3 kilometri. Din vârf, zburdăm pe o pantă nu foarte înclinată, dar care durează minute în șir, astfel încât, înainte să ne dăm seama, adunăm mai multă distanță decât ne-am propus.

Campăm pe un câmp cu iarbă cosită, în mijlocul unui sat, fără ca apropierea oamenilor să ne amenințe sau deranjeze. Ne croim o potecă prin vegetația de lângă râu, cât să nu ratăm spălarea de seară, iar apoi ne întindem la povești în aerul rece al serii.

Dimineața ne trezim târziu, grație orei târzii de culcare, așa că decalăm și plecarea neprevăzut de mult. Suntem invadați de limacși scârboși, așa că până îi îndepărtează soarele, luăm micul dejun, strângem bagajul și lipesc două camere sparte.

Mănăstire din nu știu ce secol, înainte de a ajunge în zona musulmană a Muntenegrului.

Călătoria continuă către Berane, unde virăm către est, către Rozaj. E ultima localitate mai mare din Muntenegru, dar până la ea avem de trecut un pas infinit, foarte abrupt, care îmi amintește că în ultimele zile doar pe urcări am fost și că mușchii au nevoie de odihnă. Din păcate, mai au de așteptat, căci relieful nu se îndulcește cu nimic. Ne îndulcim noi de la un supermarket, de unde Evelin vine încărcat cu de toate, în timp ce eu mă lupt afară cu niște cerșetori fără bun simț care insistă și insistă.

Foarte aproape de Kosovo, orașul e marcat de influența de peste graniță: predomină musulmanii, tenul oamenilor e mai închis, traficul pe străzi e haos. Conștientizez că uitasem cum e în aceste țări de la marginea Balcanilor, dar acum văzând realitatea mi se face brusc pielea de găină!…

Ultima urcare a zile nu are nimic spectaculos, e doar lungă și plictisitoare. Citisem despre ea că este superbă, dar în afara pădurii și a lipsei traficului, nu are nimic de oferit. În timp ce apăs în pedale, mă tot gândesc la M9, drumul din fosta Iugoslavie, închis acum între Kosovo și Muntenegru și pe care mi-l tot doresc să îl parcurgem, deși nu știm cum. Există doar varianta de a reveni în Muntenegru pe el, dar nu este 100% legală și, probabil, nici viabilă. Iar ideea de a ajunge iarăși la 1900 m în doar două zile, după mai bine de o săptămână de pedalat doar prin munți, nu e nici ea prea motivantă.

Deși granița e pe creasta muntelui, punctul de control muntenegrean e înainte de vârf, iar de cel kosovar nu dăm mulți kilometri pe coborâre. Între ele, ne delectăm cu fragi mari și gustoși de pe marginea drumului, o altă plăcere nevinovată a călătorului pe două roți!

Priveliștea spre Peje, primul oraș Kosovar.

Sosim în Peje la ceas de seară, fix în mijlocul traficului nebun. Ne strecurăm cu anevoie printre mașini, motorete și pietoni, capul învârtindu-ni-se în toate părțile, în anticiparea pericolelor. E crunt de cald la poalele muntelui, deși e trecut de 18:00, iar asta ne face să ne gândim cu groază la zilele ce vor veni…Renunțăm la a urca pe M9-le închis, tocmai pentru că oboseala e prea mare și, după ce umplem dușul, campăm pe un câmp mai dosit, la o margine de sat. Încercăm să stăm cât mai feriți de priviri, nu că ne-am teme, cât să evităm curiozitatea debordantă a localnicilor! După spălatul devenit deja obicei, ancorăm cortul, mâncăm pe săturate și ne băgăm la refacere – chiar dacă noul traseu va avea o zi sau două de plat, avem nevoie de odihnă îndelungă ca de aer!

Ziua 11: Borje – Borca, 99 km
https://www.strava.com/activities/2601521410
https://www.strava.com/activities/2606115616

Ziua 12: Borca, Muntenegru – Raushiq, Kosovo, 98 km
https://www.strava.com/activities/2606128440

https://youtu.be/cCvuS7bJ19U
DRUMURI DIVERGENTE, EP. 5: Prin munți în…Muntenegru.

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.